Prima înfăţişare a lui Hector Lynch

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Tim Severin – Corsarul
Traducere de Iris Manuela Gâtlan Anghel
Editura Nemira, Colecţia Suspans, Bucureşti, 2011

Tim Severin, acum în vârstă de peste şaptezeci de ani, este un autor care ştie ce scrie. Explorator şi istoric de meserie, cu o sumedenie de serioase tratate istorice la activ, s-a decis acum vreo şase ani să fructifice toate cunoştinţele sale şi-n cheie ficţională. Aşa s-au născut două serii de real succes. Una este dedicată vikingilor, o trilogie publicată integral în 2005, şi seria Hector Lynch Aceasta conţine deocamdată doar trei titluri, însă planurile autorului sunt mai ambiţioase de atât. Corsarul, romanul despre care putem vorbi acum graţie editurii Nemira, este primul din serie.

Acum, vă spun sincer că poveştile cu piraţi nu m-au atras niciodată. Nu ştiu de ce, dar n-am putut nicicând empatiza cu ei ori cu victimele lor. Din această cauză, nici blockbusterul Piraţii din Caraibe – partea 1, 2, 3, 4, 5 sau câte or mai fi fiind – nu m-a convins. În cazul cărţii de faţă, totuşi, autorul a reuşit să-mi apropie aceste făpturi brutale şi puse pe prădăciuni.
Şi-a reuşit asta tocmai fiindcă n-a bătut monedă pe piraţi. Să vă explic…

Credinţa mea este că aici e de găsit punctul forte al cărţii lui Tim Severin. Vastele cunoştinţe ale autorului sunt distilate în materia epică atât de bine, încât se ajunge la o concentraţie suportabilă pentru orice cititor. Severin ştie să evite ostentativul, declarativul, peroraţia auctorial-didactică. Datorită acestei ştiinţe, Corsarul reuşeşte să fie în egală măsură un roman istoric şi unul de aventuri.

Totul începe într-o seară târzie de vară, când două corăbii doldora de corsari berberi trag la ţărm şi temuţii marinari iau cu asalt un sătuc de pe coasta sud-vestică a Irlandei. Misiunea lor este aceea de-a aduna sclavi. Şi captura este generoasă. Printre cei prinşi îl găsim pe eroul nostru, Hector Lynch, un flăcău de şaptesprezece ani animat de sentimente şi credinţe prea nobile pentru timpul în care trăieşte. Împreună cu el este luată şi sora lui, Elizabeth. Problema e că cei doi sunt despărţiţi şi purtaţi spre destinaţii diferite. Tot restul cărţii, Hector trece prin situaţii-limită, convertindu-se chiar şi la islamism, numai în speranţa că până la urmă îşi va găsi şi salva sora.

Corsarul vorbeşte, deci, nu despre cine ştie ce pirat odios, nemilos şi amator de tării, ci despre o victimă, despre tribulaţiile unui tânăr dispus la cele mai mari sacrificii datorită chemării sângelui.

Cartea s-ar putea împărţi foarte bine în patru, după locurile unde ajunge Hector Lynch. Prima oprire este în Alger, unde captivii sunt scoşi la mezat şi unde tânărul nostru îşi află stăpânul. Plus un prieten, pe indianul Dan, care-i va fi tovarăş, confident şi sfătuitor tot restul aventurilor prezentate în roman. Cei doi scapă din Alger şi ajung pe o corabie turcească, iar de pe corabia turcească, scufundată, ajung pe o galeră, ca vâslaşi, având ca destinaţie Franţa. Şi-n cele din urmă, Hector şi Dan ajung în Maroc, unde chinurile sufleteşti ale tânărul îşi află întrucâtva alinarea. O găseşte pe Elizabeth, chiar dacă întâlnirea se dovedeşte a nu se petrece sub cele mai fericite auspicii.

Autorul ne poartă, deci, prin patru locuri diferite: Algeria, Turcia, Franţa şi Maroc. Şi-n fiecare dintre acestea are grijă să ne prezinte – deloc ostentativ – obiceiurile, portul, metehnele localnicilor, aşa cum erau ele spre sfârşitul veacului al XVII-lea, când se petrece acţiunea. Credinţa mea este că aici e de găsit punctul forte al cărţii lui Tim Severin. Vastele cunoştinţe ale autorului sunt distilate în materia epică atât de bine, încât se ajunge la o concentraţie suportabilă pentru orice cititor. Severin ştie să evite ostentativul, declarativul, peroraţia auctorial-didactică. Datorită acestei ştiinţe, Corsarul reuşeşte să fie în egală măsură un roman istoric şi unul de aventuri.

Citindu-l, n-am putut să nu fac comparaţie cu Centurionul lui Simon Scarrow, prezentat şi el în revista noastră. Atât Severin, cât şi Scarrow mânuiesc cu maximă abilitate elementele ce ţin de viaţa în perioada despre care au ales să scrie, amândoi ştiu să evoce credibil o epocă. Dacă ar fi să înclin totuşi balanţa într-o parte, atunci aş înclina-o în favoarea lui Scarrow… Deşi poate că aş greşi. Hector Lynch din Corsarul e-un personaj la început de drum, pe când Cato şi Macro din Centurionul au avut deja timp suficient să evolueze ca personaje. Aştept mai bine partea a doua din seria Lynch ca să mă pronunţ.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.