Rătăcind într-o poveste

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

Lev Grossman – Codex
Traducere de Monica Andronescu
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Este aproape imposibil să nu faci o comparaţie între Codul lui da Vinci al lui Dan Brown şi Codex. Sesizezi asemănările mai întâi, cum e şi firesc; apoi ţi se impun deosebirile, multele deosebiri. Şi ajungi la concluzia că iniţiala apropiere e, la urma urmelor, destul de superficială. În scrierea lui Grossman nu există crime, dar nici sentimentul acut al pericolului iminent, acel aer apăsător de urgenţă. Edward nu fuge de nimeni, nu încearcă să salveze pe nimeni, poate doar pe sine. El este pur şi simplu un om prins într-un context straniu, care i se pare irezistibil. La  drept vorbind, Codex îşi îndeplineşte cu destul de multă modestie partea de thriller, cea mai aproape de ideea de pericol fiind o scurtă şi nerelevantă confruntare pe trotuar. Nici măcar finalul, voit cuminte, în cheie minoră, şi ambianţa ciudată, dar şi întrucâtva plăcută, nu poate lega de thriller acest roman bogat în idei centrate mai curând pe naratologie. Pentru că scrierea lui Lev Grossman este de fapt o metaficţiune neobişnuit de generoasă: când protagonistul (şi, prin extensie, cititorul) trăieşte o stare de totală imersiune narativă, cartea tresare parcă brusc şi pare a se întreba pe neaşteptate ce înseamnă cu adevărat a te rătăci într-o poveste, îndemnându-ne în subsidiar să întâmpinăm cu mintea deschisă numeroasele moduri în care se pot obiectiva posibilele, latenţele pe care le închide în sine realitatea. Codex poate fi apropiat de mai multe tipare narative: este, în primul rând, un text auto-referenţial, bibliofil (Borges, Laurence Sterne); include flash-uri cinematografice, care aduc aminte de Tomb Raider, seria Lara Croft (apropo, parcă aş vedea-o pe Angelina Jolie şi în rolul Margaret Napier) şi, nu în ultimul rând, cuprinde pagini care te duc cu gândul la scrierile de science-fiction, genul cyberpunk practicat de Neal Stephenson ori W. Gibson. Dar ceea ce stă la temeiul acestei scrieri atât de complexe nu atât în intrigă, cât mai ales în mecanismele ei narative lăuntrice, ceea ce o face un tot unitar, bine închegat, este, cred eu, un dat cât se poate de simplu, ca mai toate adevărurile: Codexul îşi proclamă identitatea narativă ca o uriaşă scrisoare de dragoste închinată Cărţii, a cărei moarte mult anunţată cu surle şi trâmbiţe a fost, nu de puţine ori, exagerată, pare a crede Lev Grossman. Nu spune Blanche, într-un loc, „cărţile pot muri în multe feluri, ca şi oamenii, cumva?” Dar tot ca şi oamenii, ca acei oameni care împărtăşesc anumite credinţe, anumite adevăruri,  cărţile pot, şi ele, învia. E o carte despre cărţi şi despre puterea lor de a deţine adevăruri, de a susţine minciuni, de a disimula ura ori iubirea în spatele cuvintelor, de a întreţine visul, speranţa, viaţa.

Codexul îşi proclamă identitatea narativă ca o uriaşă scrisoare de dragoste închinată Cărţii, a cărei moarte mult anunţată cu surle şi trâmbiţe a fost, nu de puţine ori, exagerată, pare a crede Lev Grossman. […] E o carte despre cărţi şi despre puterea lor de a deţine adevăruri, de a susţine minciuni, de a disimula ura ori iubirea în spatele cuvintelor, de a întreţine visul, speranţa, viaţa.

Două fire narative se împletesc în Codex: un manuscris rătăcit din secolul al XIV-lea şi un joc video ultramodern din veacul nostru. Ele prind în trama lor oameni care nu au nimic în comun: o ducesă foarte frumoasă, parcă uşor smintită, un personaj misterios din Evul Mediu, un programator ciudat, cu tulburări de personalitate din vremurile noastre şi, bineînţeles, Edward. Edward Wozny. Cine este tânărul care rătăceşte pierdut când printre imaginile realiste ale unui joc de calculator, când printre rândurile unei misterioase şi improbabile scrieri medievale? Din păcate, cum bine se ştie, mulţi copii geniali ajung, la maturitate, adulţi mediocri. Şi-şi trăiesc întreaga viaţă într-o continuă risipire de sine, zbătându-se inutil să atingă starea aceea pierdută, de graţie, din anii copilăriei. E cazul lui Edward, care a fost în copilărie un geniu al şahului şi iată-l acum, la maturitate, bancher de investiţii de succes, e drept, care câştigă mai mulţi bani decât poate cheltui, dar este permanent confruntat de un sentiment tot mai pregnant de insatisfacţie personală. Întâmplarea face ca nobila şi avuta familie Went să-l angajeze să le pună în ordine biblioteca, de fapt să găsească un text misterios, pe care ducesa îl vrea găsit, iar ducele îl vrea pierdut pe vecie. În paralel, Edward intră în strania lume virtuală a lui MOMUS, un joc de calculator care reproduce de o manieră extrem de realistă lumea reală. (O paranteză: paginile dedicate acestui joc par a da socoteală de un dicton vechi de când lumea, binecunoscut tagmei scriitorilor: „scrie despre ceea ce ştii”. Pentru copiii crescuţi şi educaţi cu şi prin jocurile de calculator, aceste pagini constituie un bun exemplu pentru ceea ce ar putea deveni, la un moment dat, ficţiunea. O oglindă într-o oglindă, în care scriitorul descrie cu minuţiozitate cum arată sau, mai bine zis, cum ar putea arăta lumea într-un joc. Şi o întrebare deschisă: oare jocurile video actuale, care rafinează permanent noţiunile de evadare şi verosimilitate, ar putea îndeplini rolul pe care-l îndeplinea literatura acum şapte veacuri? Închid paranteza.)

Revin la Edward. Se naşte o întrebare firească în mintea cititorului: de ce ar alege un duce putred de bogat un bancher de investiţii ca să-i aranjeze biblioteca? De ce nu un bibliotecar? Dar se pare că era în tradiţia familiei Went să introducă tineri în lumea lor, eliberându-i de imperativele şi servituţile lumii reale, în schimbul unui serviciu cu iz feudal. Asemenea lui Edward, şi Gervase de Langford, la vremea lui, a renunţat la o carieră promiţătoare la Curte pentru o obscură poziţie de secretar al primului duce de Bowmry. Dar dată fiind viclenia narativă a lui Grossman, nu te poţi împiedica să te întrebi dacă nu cumva această alegere nu e o altă strategie narativă. Căci deşi Edward are o impresionantă experienţă bancară, în lumea cărţilor e un outsider. La fel de neofit e şi în lumea virtuală a lui MOMUS; cine ştie, poate că dubla lui ignoranţă e un pretext pentru a oferi cititorului o prietenoasă poartă de intrare, una pe care, odată intrat, empatia funcţionează în dublu sens. Odată cu Edward, învaţă şi lectorul despre toată acea lume stufoasă, esoterică, şi o face în mod firesc, prietenos chiar, fără să se simtă pus în inferioritate, fără didacticisme lipsite de noimă. Edward e punctul nodal, locul în care manuscrisul misterios şi MOMUS, care e un fel de versiune mai bine plăsmuită a realităţii, se întâlnesc; numai că, de la un moment încolo, jocul şi cartea se întrepătrund şi Edward ajunge să trăiască în joc aventura cărţii, a Voiagiului în Cimmeria al tristului Gervase. Din clipa în care cele două fire narative se împletesc, textul începe să fie cumva subminat din interior de întrebări legate de primatul narativului asupra formei. Ce legături pot exista între tehnologia pusă în slujba unei realităţi virtuale (povestite, deci), dar care se face şi se pre-face sub ochii şi sub mâinile jucătorului, şi o poveste şoptită cu veacuri în urmă, în care cuvântul e imuabil, de neschimbat, cu mesajul secret pe care-l ascunde în el cu tot. Ce se întâmplă cu firul narativ unic după ce formulele interactive introduc multiplicitatea narativă?

Dincolo de evoluţia pe alocuri fantomatică a personajelor, Codex rămâne o meditaţie narativă profundă, care pendulează între un mediul virtual deconcertant de realist al unui joc video şi un vis al unei cărţi tot mai îndepărtate, mai improbabile. Prizonier al celor două lumi care la un moment dat se suprapun, Edward ajunge, la capătul drumului, să se descopere pe sine, să crească lăuntric şi să-şi regăsească, în sfârşit, sclipirea aceea tainică din ochii oricărui copil genial care stăpâneşte, odată pentru totdeauna, Adevărul. Codexul este poveste unui periplu iniţiatic în care, ca-n orice drum de acest fel, importantă e mai curând Calea, nu rezultatul.

Iar pentru noi, cititorii, palizi însoţitori din umbră ai tânărului Wozny, calea nu poate fi decât una singură: lectura. Şi, implicit, Cartea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.