Reality Show

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Lena Constante – Evadarea tăcută
Ed. Florile dalbe, 1995

Lena Constante nu este o autoare de cărţi poliţiste. Nici de thrillere ori romane de suspans. Cu toate acestea, „Evadarea tăcută” e acel gen de scriere care, fără a respecta vreo regulă de elaborare a unui roman articulat, îţi transmite toată gama de trăiri necesare pentru a-ţi provoca stări dintre cele mai diverse. E rar lucru să poţi experimenta, prin intermediul unei singure cărţi, disperarea, speranţa ultimă, decăderea fizică, umilinţa, neputinţa în faţa obtuzităţii totalitarismului şi nevoia de compensare măruntă a absurdului cotidian carceral.

Dacă veţi citi cartea, veţi vedea cum teroarea creşte îndărătul fiecărei pagini ţesute în continuarea poveştii, cum în spatele fiecărui cuvânt bine ales stă spaima, cum în înţelegerea frumuseţii uimitoare a speranţei stă pofta de viaţă. Iar dacă n-o veţi citi, nu e o mare pierdere.

Poate trebuia să încep altfel. Poate ar fi fost necesar un scurt tablou biografic, câteva detalii despre autoarea celei mai tulburătoare – din punctul meu de vedere – confesiuni a experienţei închisorii, din toată literatura română a ultimilor 50 de ani. Lena Constante, pentru cei care nu ştiu, a fost unul dintre inculpaţii procesului intentat lui Lucreţiu Pătrăşcanu de către conducerea dejistă. A fost cel mai elocvent caz de proces stalinist, în care acuzele s-au creionat abia după încarcerarea „vinovaţilor”, în care vina supremă au constituit-o un alt mod de de a vedea viaţa şi elitismul în felul de a pricepe rostul conducătorului într-un stat proletar. Nu intru în amănunte. Istoria comunismului românesc a consemnat acest episod de un ridicol sinistru, care ar fi fost comic dacă nu s-ar fi lăsat cu traume majore pentru cei care n-au făcut altceva decât să rămână consecvenţi cu morala proprie. Şi, oricum, textul acesta nu are menirea de a convinge pe cineva că merită să-şi irosească timpul pentru a citi cartea Lenei Constante. Eu cred cu adevărat că înspre astfel de cărţi eşti chemat. Ele te caută pe tine, nu invers. Am dat peste „Evadarea tăcută” dintr-o pură întâmplare: am fost solicitat să merg la cineva acasă, pentru o chestiune profesională. O casă modestă, într-o comună şi mai modestă. Înăuntru, miros de hârtie veche, amestecat cu un uşor iz de mucegai. Stăpâna casei, o doamnă respectabilă, îmi spune că s-a mutat aici de la Bucureşti, pentru a avea grijă de mama dumneai, nonagenară. Doamna mi se prezintă. Numele nu-mi spune mare lucru. Mă asigură că deţine o editură şi că îmi va da o carte. I-am spus că nu e nevoie să mă răsplătească pentru că i-am călcat pragul, dar că trebuie să recunosc că nu refuz niciodată o carte. A întins mâna şi a luat de pe un dulap din hol un volum. Era „Evadarea tăcută” a Lenei Constante. Am mulţumit şi, într-un târziu, am plecat. Timp de două săptămâni n-am scos cartea din geantă . Umblam, ca să zic aşa, cu durerea pe umăr, fără s-o fi ştiut măcar. Duceam cu mine, zilnic, într-un buzunar al genţii, o mărturisire şocantă, care avea să-mi schimbe pentru totdeauna prejudecata că rareori o experienţă traumatizantă de viaţă se poate transforma în literatură.

Şi e prea mic spaţiul alocat mie aici ca să pot spune în ce măsură m-a impresionat cartea aceasta. A fost un amalgam de furie şi resemnare, de ură împotriva imbecilităţii totalitare şi mici felii de molcomă fericire. Lena Constante îşi scrutează memoria şi descrie (oarecum asemănător lui Soljeniţîn, acela din „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, însă acolo era vorba de ficţiune) experienţele cumplite pe care le trăieşte în închisoare. Autoarea numără zilele care o despart de eliberare, cu o sârguinţă emoţionantă. Pentru un inocent, mărturisirile acestea ar putea părea născociri ale unei minţi tulburate. Istoria totalitară, însă, le confirmă. Nici Lena Constante n-a scăpat de vitregia inumană a carcerei: ne spune cum şi-a muşcat mâinile pentru a face rost de un pic de sânge, ca să scrie un răvaş colegului de închisoare, pe care să-l strecoare pe sub uşa acestuia când va trece pe acolo; ne spune despre pedepsele absurde şi dezumanizante la care e supusă (de exemplu, să se plimbe de una singură prin celulă, în mod continuu, în timp ce e privită insistent de gardian, care nu-i permite nicio clipă de răgaz); ne spune despre modul în care recita singură poezii din copilărie, salvându-şi memoria de o eventuală întunecare; ne spune despre solitudinea nopţilor (Lena Constante n-a avut niciun coleg de celulă, timp de 7 ani) şi despre spectrul ameninţător al liniştii suspecte; ne spune despre frig, despre foame, despre murdăria trupească; ne spune despre cum şi-a confecţionat, din săpun, nişte păpuşi miniaturale, care să-i ţină de urât; şi despre cum acestea îi vor fi confiscate, lăsând-o să sufere cumplit, de parcă ar fi pierdut o persoană apropiată; ne spune despre ameninţări, despre minciuni, despre anchete, despre procesul fals şi inechitabilele lui rezultate; în fine, ne povesteşte totul. Şi acest tot este cea mai concentrată expresie a prea-plinului sentimentelor omeneşti. Iar motivul pentru care vă vorbesc despre această carte extraordinară este că dintre toate romanele de suspans, thrillere sau horror pe care le-am citit până acum, la aceasta am tremurat cel mai tare. Nici măcar nu pot să descriu senzaţiile pe care le simţeam când citeam că deţinuta aude paşii apropiindu-se cadenţat de celulă şi că nu ştie ce înseamnă lucrul acesta: o nouă pedeapsă? bătaia? foamea? moartea? Faptul că şi-a permis să deseneze, caricatural, cu săpunul pe sticla unei ferestre o scenă din penitenciar se pedepseşte aspru: „Comandantul […] şi-a făcut apariţia. A străbătut celula. A ridicat capul. Priveşte. Zâmbeşte. Se întoarce spre mine. „Merită o recompensă”, declară el, în cele din urmă. Un freamăt îi străbate pe cei de faţă. După o pauză spectaculoasă, comandantul mai spune încă patru cuvinte. Nu mi-am crezut urechilor. Simţisem deja în spatele meu înfiorarea paznicilor. Intraseră surâzând. Ieşeau acum, în urma şefului lot, plouaţi, cu capetele plecate. Peste o jumătate de oră, ofiţerul de serviciu a venit să mă ia. Părea încurcat. M-a coborât la parter. Chiar sub scară a deschis o uşiţă ascunsă. În faţa mea, un hău negru. M-a împins acolo şi a închis uşa. Cheia s-a răsucit. M-am întors instinctiv. Printre scândurile porţii străluceau dâre de lumină. Deodată, întuneric complet. Zgomotul unui ciocan. Băteau în cuie, pe uşă, o pătură. Comandantul mă pedepsise. Două zile de carceră.” Un astfel de fragment, chiar dacă smuls cu brutalitate din durerea atroce a complexităţii întregului tablou, este capabil să-ţi accelereze bătăile inimii şi să-ţi provoace sudori reci. Ritmul simplu, tăietura exactă a frazei, minimalismul terifiant. O reţetă perfectă de transmitere a fricii, a angoasei, a tristeţii dărâmătoare.

De aceea am ales să vă vorbesc despre Lena Constante. Dacă veţi citi cartea, veţi vedea cum teroarea creşte îndărătul fiecărei pagini ţesute în continuarea poveştii, cum în spatele fiecărui cuvânt bine ales stă spaima, cum în înţelegerea frumuseţii uimitoare a speranţei stă pofta de viaţă. Iar dacă n-o veţi citi, nu e o mare pierdere. Istorisirea autoarei a fost reală. Vorbeşte de la sine. E încastrată în fiecare atom al libertăţii, aşa cum o înţelegem astăzi. Adică trăieşte în noi. Şi nici măcar nu ne dăm seama de lucrul ăsta. Astel încât rămân la ideea mea: Lena Constante n-a scris un roman horror. L-a trăit.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.