Recenzii de istoria artei legate de tema grotescului

Articol publicat in:Recenzii | 18 octombrie 2012
Autor:

Istoria grotescului (1) – Ich will gekreuzigt sein

Hyeronimus Bosch – Hristos purtând crucea (1516)

Decisiv în acest tablou este sentimentul claustrofobic, spun comentatorii. Trebuie să fii orb sau insensibil să te gândeşti la aşa ceva. A scoate în evidenţă impresia de claustrofobie înseamnă să priveşti pânza strict tehnic, ca un pictor manipulat de opera de artă. Pe mine nu ma intereseaza formele, ci secreţia lor (esenţa); formele sunt începutul sau mijlocul, formele reprezintă doar un pretext. O excursie în fond izgoneşte discuţia despre stil în vid – oricum Bosch este suprarealist, trebuie să-l simţi înainte de a-l înţelege. Doar o critica materialistă sau antiartistică ar putea să mizeze pe înghesuială ca principiu hermeneutic.

Acest tablou spune:

„Grotescul există.
Caută-l în tine.
Dacă nu-l găseşti, înseamnă că te-a cucerit deja.
Dacă l-ai văzut, fulgerul lui agonizant te va străpunge ca pe un balaur.
Orice ai fi, grotescul există.”

Formele nu mai contează, deoarece toate converg spre grotesc. Nu se poate vorbi de claustrofobie, pentru că Iisus nu este un soare grec sufocat de mulţime, ci tocmai regele Grotesc. În el este concentrată cea mai puternică doză de umanitate, el este cel mai detestabil dintre toţi (din punctul de vedere al omenesc preaomenescului). Dezvirginarea psihologică îţi relevă propria meschinărie. Eşti om, deci (nu) eşti nimic.

Dacă totul s-ar reduce la acest infantil schematism, dacă detaliile s-ar supune candid regulii, dacă amănuntele nu ar conta în întreg, totul ar fi infinit, imbecil de simplist. Eşti nimic, dar un nimic zvâcnind de viaţă infestată, în arterele tale tresaltă veninul ca un sifon. Eşti nimic, dar unul interesat, unul viciat în profunzime, strivit de forme, nimic perplex, un fragment ruinat, un infern în destrămare.

Pe frontiscipiul infernului stă scris că lumina este o boală venerică şi că noi dăm facla mai departe monstrului … Lui Chronos îi sângerează gingiile, e ştirb din cauza consumului excesiv de cadavre, dar gustul morţii este cel mai vechi afrodisiac.

Omule, smulgi o halcă de om şi te crezi egal Zeului … Omule, vei sfârşi prin a-ţi servi drept hrană …

Deşi noul răsărit este înecat în sânge, neantul tot încolţeşte.

Un poet este o bombă umană.
Singura diferenţă faţă de terorist este că atunci când răbufneşte, nu-l aude nimeni.
Cu atât mai savuros – este o plăcere să trăieşti în permanentă explozie.

Istoria Grotescului 2 – Die Toten reiten schnell

Albrecht Dürer – Cei patru cavaleri ai Apocalipsei (1498)

Trebuie să te uiţi la tablou până acesta începe să mişte. Viaţa secretă a morţii aparente este o prezenţă ieşită din comun, subiect care nu încetează să fascineze şi să îmbete cu euforia pierderii individuaţiei. Pentru un tablou rupt din iad ai nevoie de o muzică creată în iad, ai nevoie de Songs of Faith and Devotion.

Viaţa a început să mă plictisească prin insistenţa cu care se afirmă, prin imposibilitatea acceptării subtilităţii neantului, prin imbecilitatea cu care refuză deliciile decadenţei duse până la margini. Oamenii mai speră – iată secretul vieţii! Dar „crima de a te fi născut” e o nimica toată faţă de crima de a te trăi ca pe un cadavru viu.

Lumea ar trebui să arate ca tabloul lui Dürer. Este neantul favorit, unde pleava şi accidentul devin legea esenţială a universului. Apocalipsa celebrează orgasmul sângeros al sfârşitului timpului. Mai mult, ea ratifică sfârşitul eternităţii. Din nefericire, semnele apocalipsei sunt la fel de înşelătoare ca şi acum un mileniu şi puritatea spectaculară a coşmarului morţii universale este aproape la fel de iritantă ca o utopie. Această aşteptare, ar putea spune unii, e mai rea ca apocalipsa în sine; presimţirea morţii e mai intensă ca sfârşitul fizic, agonia – mai ingrozitoare ca pedeapsa. Le-aş putea răspunde că apocalipsa nu se compară cu monotonia semiconştientă a vieţii care împrumută haina morţii pentru a se înnoi ca primavăra imbecilă, că perfecţiunea ei este incomparabil mai dureroasă ca jumătatea de chin.

Trebuie să ai voinţa şi abnegaţia autonihilistă a lui Prometeu să te revolţi împotriva elementelor, să le faci să înţeleagă inevitabilitatea beatifică a morţii complete şi să crezi în tine la modul absolut ca un înger blestemat că existenţa ta este indispensabilă în logica AntiCreaţiunii.

Sunt un fel de pod, o breşă în neant, a cărei existenţă confirma perpetuarea ideii de rezistenţă.

Cavalerul Apocalipsei îi împlineşte victimei cel mai profund dor pentru că el însuşi se vede mort ucigând.

Sursa foto: Wikipedia
În imagine: Hyeronimus Bosch

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.