Ştirea de la ora 5

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

Stephen KingDolores Claiborne
Traducere de Carmen Toader
Editura Nemira, Bucureşti, 2009

Pentru mine, întâlnirea cu o carte a lui Stephen King are ceva din emoţia cu care priveşti un nefericit dispus să-şi rişte viaţa la un joc de genul ruletei ruseşti. Poate sună ciudat, însă eu sunt genul de cititor care nu cade pe spate la o carte doar pentru faptul că autorul acesteia ar fi cel mai tare pe felia lui. Încerc să mă „resetez” în faţa fiecărui volum pe care-l deschid, de parcă nici nu m-ar interesa sub semnătura cui a apărut. În faţa unei cărţi noi sunt un om liber. Şi privilegiul ăsta nu mi-l poate lua nimeni.

De data aceasta, totuşi, vigilenţa mea a părut să piardă din intensitate după primele pagini ale romanului. „Dolores Claiborne” este o carte atât de bine scrisă şi atât de armonios construită, încât după lectura ei nu prea ai ce reproşuri să-i faci. Eu, cârcotaş din fire şi cititor foarte exigent, am o singură obiecţie de adus. Dar despre asta, mai târziu.

Dintre toate cărţile lui Stephen King pe care le-am citit până acum, asta mi s-a părut cea mai bună. Iar Dolores Claiborne is one hell of a woman. Genul acela de femeie care e conştientă de puterea ei asupra celor din jur şi care face din destinul ei o poveste care merită trăită până la ultima suflare.

Romanul prezintă monologul eroinei principale, Dolores, chemată în faţa autorităţilor să explice moartea suspectă a bătrânei Vera Donovan, în slujba căreia s-a aflat în ultimii ani. Dolores e o femeie dârză, de genul Vitoriilor de pe meleagurile noastre, care crede într-o justiţie personală, capabilă să redea lumii echilibrul originar. Aflându-se într-un „moment al adevărului”, Dolores decide să mărturisească şi crima pe care a pus-o la cale împotriva soţului ei, Joe St. George, pe care l-a urât cu străşnicie din momentul în care a aflat că avea un comportament neadecvat (ca să fim politically correct) faţă de fiica lor, Selena, şi despre care i s-a spus că sustrase fraudulos banii destinaţi copiilor, depunând sumele respective într-un cont bancar propriu. Pe lângă toate astea, evident, mai vin violenţa domestică şi consumul excesiv de alcool, care dăunează, cică, integrităţii fizice a nevestei. Dolores nu aşteaptă o rezolvare amiabilă a conflictului (nici n-ar fi fost posibil; brutele nu sunt receptive la dialog) şi îl atrage pe Joe într-o capcană, exact în ziua de 20 iulie, când are loc o eclipsă totală de soare. Întunericul devine complicele perfect, adicătelea. La timpul ei, moartea lui Joe a părut un banal accident, absolvind-o pe făptuitoare de sancţiunea legii. Acum, după atâţia ani, pusă din nou în postura de a explica un deces suspect (al Verei Donovan), Dolores face o confesiune ultimă şi completă. Funcţionează, aici, şi un paradox compensator: în cazul uciderii lui Joe, Dolores e vinovată, însă probele nu o pot incrimina; în cazul bătrânei Donovan, deşi Dolores e nevinovată, dovezile sunt în defavoarea ei. De aceea, numai mărturisirea completă a autoarei poate aduce lumină în ambele cazuri. Şi asta face Dolores Claiborne, pe parcursul celor 240 de pagini ale romanului.

Folosind un clişeu răsuflat, aş spune că romanul de faţă e bun. Că mă aflu în faţa unei cărţi frumoase. Că et caetera. Şi n-aş greşi deloc. Numai că, citind cartea, mi-am dat seama de ce Stephen King e considerat un maestru al genului thriller/horror/suspans. Aici, spre deosebire de celelalte cărţi ale lui pe care le-am citit (nu foarte multe), se simte şi dorinţa de a literaturiza oroarea, fără ca aceasta să cadă în kitsch. Incursiunea curajoasă în mintea criminală a lui Dolores se face într-un mod care l-ar face invidios pe cel mai pretenţios estet al limbajului: e vorba de un argou convingător, de o minte sclipitoare (Dolores e o femeie inteligentă, în ciuda verbului gros cu care-şi condimentează povestea), de emoţie pură (scena treptată a întunecării provocate de eclipsă e de o rară frumuseţe), toate acestea împletite într-o intrigă verosimilă, dar şocantă. Aidoma ştirilor de la ora 5, cum vă spuneam, însă fără vacarmul indigest al subproducţiilor televizate, care transformă până şi moartea într-un produs de marketing. Conchid, zicându-vă că „Dolores Claiborne” e cea mai bună dovadă că ideea conform căreia o carte de suspans nu trece testul „literaturii pure” e doar o prejudecată. Şi, la fel ca orice prejudecată păguboasă, trebuie ignorată.

Ah, da, este şi ceva ce nu mi-a plăcut la cartea asta. Se putea? Aşa cum am spus mai sus, n-am reproşuri prea mari să-i fac. E scrisă admirabil, e bine construită, te ţine curios pe tot parcursul lecturii, are stil, are cursivitate, are de toate. Dar! Nu mi-a plăcut surplusul. Şi anume tehnica de a spori groaza în mod artificial. În momentul în care Joe cade în puţul adânc de 9 metri (nah, că am dezvăluit planul!), autorul simte nevoia (inexplicabilă, pentru mine) de a conferi victimei aura unui superman; astfel încât, deşi cu coastele rupte şi cu plămânii perforaţi, Joe reuşeşte să escaladeze zidul pietruit al puţului şi să ajungă (de mai multe ori!) la buza acestuia. Ca să nu mai zic de exagerările descriptive prin care King zugrăveşte faţa lui Joe. E prea mult. Povestea lui Dolores îţi provoacă fiori prin simpla ei grozăvie. Nu mai trebuia pigmentată cu augmentări inutile ale suferinţei victimei, pentru că, în felul ăsta, poţi transforma o istorisire bună într-o luptă neconvingătoare cu spaima cititorilor. E singurul pasaj la care am ridicat, nemulţumit, o sprânceană (aia stângă; cu dreapta nu-mi iese şmecheria).

Pe final, dragii moşului, îmi vine să fac serviciile unei agenţii de publicitate şi să vă conving că romanul ăsta nu trebuie ratat. Dintre toate cărţile lui Stephen King pe care le-am citit până acum, asta mi s-a părut cea mai bună. Iar Dolores Claiborne is one hell of a woman. Genul acela de femeie care e conştientă de puterea ei asupra celor din jur şi care face din destinul ei o poveste care merită trăită până la ultima suflare. Dacă ar fi avut cu vreo 40 de ani mai puţin, mai că mi-ar fi venit s-o caut şi să încropim o gospodărie împreună. Asta – fireşte – după ce aş fi astupat, precaut, puţul…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Andra said:

    Clar una dintre cartile mele preferate.La varsta cand am citit-o chiar nu am avut nimic de comentat,mi s-a parut fascinanta.Zile intregi mi-a bantuit gandurile.Cu siguranta una dintre cele mai bune carti scrise de Stephen King…si pot spune ca am citit destule.

  • Alexandrina said:

    O carte despre o femeie curajoasa care nu se da in laturi de la a ucide pentru aparare. Mi-a placut foarte mult cum pune autorul problema si cum ii gaseste solutia, tinandu-ne in suspans pe tot parcursul romanului.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.