Suspans în tempo liniştit

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Masca – Proză fantastică românească
Prefaţă şi antologie de Alexandru George
Editura Minerva, Bucureşti, 1982

Zilele trecute am trăit o anecdotă. Întâmplarea se datorează obiceiului meu de a citi prin staţii de tramvai/autobuz, aşteptând mijloacele de transport în comun. Un bărbat străin m-a agrăit într-o dimineaţă, curios să afle de ce citesc numai în altă limbă decât română. Mă văzuse ţinând în mână doar cărţi al căror titlu degeaba s-a străduit să-l priceapă. În ziua respectivă chiar citeam din Vasile Voiculescu, dar nu scosesem cărţoiul din plasă pentru că ploua zdravăn. Nu m-am lungit în explicaţii, l-am sfătuit pe individ să se apuce de învăţat limbi străine sau, dacă tot îl frământă grija faţă de semeni, să-mi cumpere cărţi în româneşte, îi dau eu o listă… L-am expediat!, mi-am zis, mândră de tupeul meu şi mi-am văzut de treabă. În aceeaşi zi, întorcându-mă acasă, m-am aşezat pe bancă, să aştept firobuzul, şi am scos cărţoiul de Voiculescu. Lângă mine s-a aşezat un bărbat care m-a agresat – iniţial, olfactiv, apoi sonor. Închipuiţi-vă că a vrut să ştie dacă autorul e „ăla despre care se tot vorbeşte la televizor”… Şi, culmea, în firobuz am nimerit exact peste bărbatul de dimineaţă, căruia i-am arătat ostentativ cartea în limba română… Nu mi-a cedat locul.

Să fi simţit el că, în cazul meu, gena patriotismului se activează destul de rar? Nu cunosc motivul pentru care m-am născut cu ea în stare latentă şi simte nevoia să se manifeste doar sporadic şi aproape exclusiv în domeniul literar. Poate pentru că fac concesii autorilor români. „The things I do for love…”, cum spune şi Courage, the cowardly dog.

Antologia de proză fantastică Masca e una din cărţile care îmi trezesc din amorţire gena sus-amintită. Nu-mi dă pace măcar o dată la doi ani şi atunci îmi permit să chiulesc de la îndatoriri şi s-o recitesc. Au fost incluse în ea nume şi foarte cunoscute, şi mai puţin familiare. Nu mă opresc acum decât asupra a două texte care mă tulbură şi mă încântă de câte ori le citesc, chiar dacă sunt naraţiuni clasice, cu cap şi coadă, iar unora s-ar putea să nu le fie pe plac tocmai din cauza asta.

Istoria celor cincizeci de coţi de pânză, de Olga Caba, este o nuvelă numai bună de făcut film horror. Sau, dacă vreţi, o strămoaşă a nuvelei poliţiste autohtone, din care lipseşte mâna legii, pentru că asasinul nu va fi descoperit de reprezentanţii ei, mai mult ghiciţi în text. Se cere s-o citeşti într-o seară de toamnă, între Sfântul Andrei şi Sfântul Nicolae. Nu ţi se face părul măciucă, ba chiar îţi mijeşte gura a zâmbet, însă tocmai acesta zic eu că e farmecul ei. Casa preotului Dietz, cel ce păstoreşte bruma de enoriaşi ai bisericii rutene dintr-un târg ca toate târgurile, e „distincţiunea sărăciei”. Familia lui trăieşte din ce dau puţinii creştini la biserică şi din chiria plătită de soţii Messer. Preotul e un soi de Popa Tanda ratat, care nu reuşeşte să-şi înfrângă neputinţa şi se pierde în pasiunea pentru traforaj. Preoteasa se ocupă de casa căzută pradă igrasiei şi de fetele Vali şi Iţu, „adevărate fiice ale mucegaiului”. Crescute cu cir şi lictar, purtând doar haine moştenite şi peticite, moştenesc de la mama zâmbetul bănuitor, menit „să le ţină loc de inteligenţă”. Krasnianek e birjarul prefecturii, mândru şi bine îmbrăcat, pentru că trăieşte printre cei care învârtesc banii cu lopata. Femeile casei şi nevasta paracliserului se apucă de spiritism şi dau naştere unei serii de întâmplări supranaturale: apar obiecte demult pierdute, mobila şi veséla prind glas, porneşte ornicul stricat de zeci de ani. Însă nuvela nu devine stranie din acest moment. Simţi de la primele alineate aura mizeriei şi a răutăţii provocate de nevolnicie, mai ales în descrierea casei, un veritabil palat al putreziciunii. Evenimentul care scoate familia Dietz din rutina mizeriei este asasinarea chiriaşului Messer. Scurtă vreme, casa ei ajunge loc de pelerinaj şi, ciudat lucru, preoteasa începe să gândească… Gândeşte vara întreagă şi toamna se luminează la minte, dând prilej autoarei să încheie nuvela. Se descoperă asasinul lui Messer, se dezvăluie un lucru absolut neaşteptat, însă preoteasa – până la urmă, eroina principală – îşi găseşte moartea.

Savoarea antologiei este nuvela Vrăbioiul alb, de Titus Hotnog. Un text despre un orăşel oarecare, în care se pripăşeşte un vrăbioi alb. În foarte scurt timp, nemaipomenita zburătoare reuşeşte să-l pună pe jar pe un contabil neamţ care înmulţeşte numere de câte şapte cifre cât ai clipi din ochi, pe prefectul de poliţie şi pe comandantul garnizoanei. Vădit caragialesc, textul râde cu lacrimi de profesorul de naturale care trebuie să dea socoteală de existenţa păsării-unicat în faţa elevilor, de Şmerăl şi confraţii lui misiţi, care transformă vrăbioiul în sursă de gheşeft. Prefectul poliţiei vrea să-i dea vrabia doamnei inimii sale. Comandantul garnizoanei o cere pentru a sa nevastă, mare iubitoare de animale. Misitul Şmerăl o vânează ca s-o vândă pe bani buni. Partidele politice din opoziţie îi pun gând rău, ca nu cumva să ajungă pe mâna guvernului. Iar sancta simplicitas sub formă de vrabie albă unică, nemaivăzută şi nemaiauzită până la Titus Hotnog, îşi ciuguleşte hrana printre suratele sale cenuşii, fără să ştie că tulbură pacea unui oraş locuit „de oameni puţin sensibili.”

Bârfe de epocă: George Topârceanu „n-are ce lucra” (trăiască Ion Creangă!, uite că gena cu pricina e tot mai dinamică) şi-i trânteşte o epigramă: „N-aş vrea să te iau la vale, / Dar un lucru vreau să-mi spui: / Vrăbioiul dumitale / Pentru ce nu scoate pui?!” Dar nu face decât să-i ridice mingea la fileu lui Titus Hotnog, care dă o replică foarte inspirată: „Lucruri fără rost îmi spui, / Vrăbioiul meu vioi / Nu poate să scoată pui / Numai fiindcă-i… vrăbioi!”

Masca nu este o antologie conformă cu spiritul avid de spectaculos de astăzi. E un melanj de horror blând şi fantastic exuberant, desuet. Nu te ia cu fiori când o citeşti, nu pui ranga la uşă când se lasă noaptea şi nu te îngrozeşte câte-un scârţâit de uşă. Piesele horror, mai puţine la număr decât cele fantastice, ţin de vremuri cu miros de licori din izmă creaţă. Încântătoare este, aşadar, Frau Moeller, bătrâna în straie bogate cenuşii, dar cu copite, din Semnul, de Cella Delavrancea. Superb este personajul minulescian, bătrânul cu barbă albă, în vârstă de trei sute unsprezece ani şi o sută nouăzeci şi opt de zile, care îşi caută inima de aur.

Am pus alături Masca şi cele trei volume horror & fantasy publicate la noi de Nemira. Deosebirea principală dintre ele este că la noi lipsesc stafiile, iar din asemănări amintesc prezenţa elementelor de folclor în poezia Dezvăluire, de Nathalie Anderson şi perechea ei, povestirea Copil schimbat, a lui Pavel Dan, sau atmosfera din Îmbrăţişarea mortului, de Alexandru Philippide, şi Aranca, ştima lacului, de Cezar Petrescu, la fel de stranie ca aceea din naraţiunile englezeşti despre castele bântuite. Faţă de fantasticul străin, al nostru se întinde pe mai multe pagini, cugetă, dezbate cu el însuşi şi suferă îndelung, prea îndelung câteodată.

Dacă simţiţi vreodată îndemnul să (re)citiţi Masca, nu vă împotriviţi. Mai ales că se apropie sărbătorile frigului. Lectură plăcută, dragi vrăbioi albi.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.