Suspansul intoleranţei feminine

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Carl HiaasenStrip Tease, Croco-deal, Goală puşcă
Traduceri de Mihai Dan Pavelescu, Iris Manuela Gâtlan-Anghel şi Adriana Cerkez
Editura Nemira, Bucureşti, 2006, 2010

Când citeşti cărţi cu gând să scrii despre ele, nu-ţi vine să iei notiţe, aşa cum s-ar cuveni. De ce să le tulburi cu sublinieri, în loc să le laşi să-ţi curgă vesele prin faţa ochilor? A citi ca să reţii cu forţa câte ceva e unul din motivele pentru care unii elevi, nu puţini la număr, nu simpatizează literatura. Mai demult erau obligaţi să înveţe pe de rost analize literare, acum trebuie să înveţe despre eglogă, senária, anapest sau epizeuxis. Am preluat aceste cuvinte din Indexul de noţiuni şi concepte de la sfârşitul câtorva manuale de limbă română pentru elevii de liceu. Nobili termeni! Supremi! Sigur îi vor ajuta pe elevi să înfrunte greutăţile vieţii, prin simplul fapt că reuşesc să-i pronunţe. Cine poate să-i repete şi peste o lună, are viitorul asigurat… Şi bacalaureatul luat!

Eu am impresia că Hiaasen e cel care se distrează mai mult decât noi atunci când scrie romane, de-asta nu se omoară cu alte distracţii. Moare de râs în timp ce scrie. Şi îşi defineşte perfect tipul de suspans pe care îl practică: în cărţile lui, nu te întrebi niciodată cine e criminalul, pentru că o ştii de la bun început.

De fapt, eu am vrut să vă mărturisesc că, luând la recitit cărţile lui Carl Hiaasen cu creionul în mână, ca să mă pregătesc cât mai sârguincios pentru articolul de faţă, am întâmpinat problema următoare: m-a apucat râsul şi m-a prins acţiunea, deşi o cunoşteam prea bine de la prima lectură. Vina e în întregime a autorului, de profesie jurnalist. Hiaasen scrie la The Miami Herald de când a terminat facultatea, să tot fie vreo treizeci de ani de-atunci. Începând din 1985 a reuşit, prin articolele muşcătoare publicate în rubrica lui permanentă, să supere pe toată lumea din sudul Floridei, inclusiv pe şefii lui. Dar le-a supravieţuit tuturor. Rubrica e încă vie, iar el a mai primit şi premii pentru activitatea lui.

Un ziarist, aşadar. Şi un romancier excelent. Două zile pe săptămână munceşte pentru ziarul sus-amintit, iar cinci le dedică romanelor şi articolelor din alte reviste. După propriile mărturisiri, scrie întruna, în afară de orele de somn, uitând că ar fi cazul să se şi distreze. Câteodată joacă golf şi merge la pescuit. Golful i-a dat prilejul să scrie despre el şi familia lui, vezi romanul The Downhill Lie. Nu-i place să i se ia interviuri şi detestă să fie fotografiat. Nici mie nu-mi place să fiu fotografiată, dar asemănările dintre Hiaasen şi subsemnata se opresc aici… Oricum, ţine-l, Doamne! Scrie despre femei aflate la necaz, capabile să dea peste nas sorţii şi să-i lovească sârguincios pe bărbaţi acolo unde-i doare mai tare şi rămân urme: în mândrie (nu unde v-aţi fi dorit voi, fetelor). Hiaasen nu creează tipologii, nu asta îl interesează, ci ne atrage atenţia că există printre noi, în număr nepermis de mare, cipuacepdaci periculoşi care trăiesc sub nume inofensive: Boyd Shreave, Dealey, Shad, Piejack, Moldowsky, Dilbeck, Darrell Grant etc.

Bun venit, suriori şi frăţioare, în universul Hiaasen, în care coabitează următoarele făpturi: a) victime feminine sau demoazele la anaghie, care triumfă în final, pentru că merită, în calitate de eroine pozitive, uneori şi mame: Erin Grant din Strip Tease, Joey Perrone din Goală puşcă, Honey Santana din Croco-deal; b) sus-pomenitele sunt chinuite de indivizi clasificaţi prin următoarele epitete care se pot aplica singure sau în combinaţie, oricum e bine: escroc, idiot, slugoi, paranoic, asasin, ticălos falit şi disperat, narcoman & beţivan, afemeiat cu diplomă de savant etc. Precizare: indivizii înşiruiţi mai sus împărtăşesc o trăsătură veche de când lumea: sunt obsedaţi sexual suferind de impotenţă intelectuală, dar propulsaţi de trambulina politică sau de buzunarul gros precum obrazul oficialităţilor care pretind că susţin natura, dar nu fac decât să-şi alimenteze fondurile pentru viitoarea campanie electorală.

Clasificarea personajelor lui Hiaasen e mult mai complexă. De dragul vostru, enumăr doar o parte din clasele pe care le-am descoperit în cele trei romane amintite:

  • clasa poliţai/detectivi de treabă, precum Mick Stranahan, Al Garcia, Karl Rolvaag (conştient sau inconştient, şi-a tras Carl Hiaasen o rudă nordică în Goală puşcă, sâc!, una crescătoare de pitoni), care le apără pe fetele-victimă de ăia răi, iar până la urmă reuşesc să se strecoare cu delicateţe, dar pentru totdeauna, în aşternutul vieţii lor;
  • clasa slugoi: detectivul Dealey din Croco-deal, căruia nevasta înşelată îi cere să filmeze, ca dovadă irefutabilă la procesul de divorţ, ruşinoasa scenă a penetrării, jucată de soţul ei şi o tanti care se pretinde rudă cu familia de actori Fonda; subclasa slugoi „macho” jegoso-păroşi, dar mai deştepţi decât cei pe care sunt plătiţi să-i păzească: Earl Edward O’Toole, alias Tool din Goală puşcă, gorilă în sensul adevărat al cuvântului, purtând cu sine în taină un glonţ ascuns într-unul din orificiile penibile ale corpului uman; este adus pe calea cea bună de bătrânica bolnavă căreia iniţial îi fură plasturii cu fentanil; Shad, bodyguardul de la clubul deşucheat Pupăza creaţă, hotărât să se îmbogăţească măsluind un borcan de iaurt în care introduce, cu măiestrie de invidiat, un gândac;
  • clasa libidinos respins, devenit agresiv: Piejack din Croco-deal, domnul Ginitor din Strip Tease (bravo, Dan Pavelescu, pentru traducerea excelentă a acestui roman!);
  • clasa soţi cretini: Darrell Grant;
  • clasa naivi, rataţi: Boyd Shreave, din Croco-deal;
  • clasa politicieni, cea mai spumoasă;
  • clasa femei proaste până la un moment dat şi amante cu remuşcări care se dezmeticesc şi iau măsuri fie să-şi recupereze pruncii aflaţi sub îngrijirea taţilor infractori, fie să scape de amanţii transformaţi în ucigaşi.

Şi câte şi mai câţi… Eu am impresia că Hiaasen e cel care se distrează mai mult decât noi atunci când scrie romane, de-asta nu se omoară cu alte distracţii. Moare de râs în timp ce scrie. Şi îşi defineşte perfect tipul de suspans pe care îl practică: în cărţile lui, nu te întrebi niciodată cine e criminalul, pentru că o ştii de la bun început. Exemplul cel mai potrivit aici e Goală puşcă, dar şi celelalte romane tot pe aceeaşi structură sunt construite. Pe tine, în calitate de cititor, te interesează numai cum iese din belea personajul, indiferent că e bun sau rău, că a intrat singur în ea ori l-au vârât alţii. Aici iese la iveală măiestria lui Hiaasen. Atât de palpitantă e acţiunea, atât de hazlii întâmplările, atât de caraghioase, dar verosimile, sunt personajele, încât dai pagină după pagină şi te trezeşti că ai ajuns la deznodământ prea repede.

Un critic de specialitate susţinea că filmul făcut după romanul Strip Tease e un rateu, pentru că toate personajele sunt caraghioase, în afară de Erin, jucată de Demi Moore. Sigur, plăcându-mi mie prea mult tot ce scrie Hiaasen şi, implicit, filmul în cauză, remarca nu mi-a căzut bine. Dar o amintesc pentru că are dreptate criticul care a făcut-o, deşi eu refuz să-i dau numele ca să-i fac în ciudă. Joey Perrone din Goală puşcă şi Erin Grant din Striptease sunt, într-adevăr, singurele personaje normale din romanele în care apar ca eroine principale, celelalte având cel puţin o trăsătură care le face ilare în cel mai bun caz şi scârbavnice în cel mai rău.

Cu Honey Santana din Croco-deal e altă poveste. Mi se pare că Hiaasen a căzut în plasa acestei femei, însăşi creaţia lui. Vrea să ne amăgească zicând că Honey se lasă uşor pradă sentimentelor şi e „regina cauzelor pierdute”, dar femeia asta e dracul gol şi de la ea o iau peste bot mai mulţi bărbaţi. Să-mi crească mie blană dacă Hiaasen şi-a dat seama că a creat un personaj care l-a „halit” pe măsură ce l-a conturat. Bravos, Honey! Îmi permit să citez o descriere mai lungă, pentru că mi-a mers la inimă şi, zău, m-am identificat cu Lady Honey Santana (ce nume splendid!): „Nu se simţea vinovată şi nici nu se considera nebună; frustrată era poate cuvântul cel mai potrivit. După naşterea lui Fry, a făcut o adevărată obsesie  pentru idioţii, mincinoşii şi ticăloşii care le tulburau existenţa, nemaiputând să-i tolereze. A ajuns să-i privească pe toţi – de la angajaţii supermarketului Winn-Dixie, care îi aruncau priviri pofticioase, până la parlamentarii lacomi, aflaţi la al treilea mandat – ca pe un pericol pentru fericirea şi bunăstarea fiului ei. Dacă un parazit precum Boyd Shreave putea fi adus pe calea cea dreaptă, se gândea Honey, atunci viitorul va fi mult mai luminos pentru toată omenirea, inclusiv pentru Fry.”

Ştiţi voi pe câţi nu mai pot eu să-i tolerez? Pe câţi i-aş abandona printre crocodilii din Everglades? Ehe… Voi poate nu ştiţi, dar Carl Hiaasen mi-a ghicit în suflet.

Joey, Erin şi Honey sunt reale. Reale ca politicianul David Lane Dilbeck şi curăţătorul Moldowsky, piticania elegantă şi parfumată cu mosc, spre greaţa Domnului Ginitor. Ca Regis Perrone, doctor Perrone, obsedatul sexual care ia pastile albastre ca să-şi menţină „drâmbulica învârtoşată” ore întregi şi care, în final, ajunge la cheremul unui nebun superb, zis Căpitanul, din mlaştinile Everglades. Reale ca întregul continent american. Yahoo!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.