The Best of Best New Horror

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 8 ( ianuarie, 2011 )
Autor:

The Mammoth Book of The Best of Best New Horror
Editor: Stephen Jones, introducere de Ramsey Campbell
Constable & Robinson, 2010

Sufăr de o poftă congenitală: îmi place să uit de mine într-o librărie. Londoneză, de preferinţă. N-apuc să închid uşa, că mă şi trezesc într-un paradis în care Miss Marple şi Hercule Poirot trăiesc bine mersi şi-şi beau ceaiul în tihnă acasă, într-un sat din Midsomer.

Vara trecută am reuşit să-mi astâmpăr, temporar, pofta. M-am dus la Londra şi-am intrat în multe, multe librării. La Waterstone’s mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut să mă mut definitiv acolo, cu căţel şi piţei cu tot. Am adulmecat printre rafturi. Mirosea a horror şi suspans. A science-fiction… Cânta discret Kate Bush, Hounds of Love. Sherlock Holmes i-a schimbat puţin versurile şi m-a avertizat: „It’s on the shelves!/It’s coming!” Întorc repede capul. „It’s hiding in the daaark/Hiding on the shelllf…”.

Am văzut-o. Am dat un ţipăt, interior, desigur, şi-am smuls-o de pe raft. Era vie. Pulsa. Se lăsa grea în mâinile mele. Era de groază!

De fapt, seria nu intenţionează să adune cele mai bune proze horror dintr-un an, pentru că e aproape imposibil să stabileşti ce înseamnă „cel mai bun”, ci să prezinte gama de teme şi idei explorate în prezent de autorii consacraţi, dar şi de cei mai tineri.

The Mammoth Book of The Best of Best New Horror conţine câte o povestire din cele douăzeci de volume Best New Horror publicate din 1989 până în 2008. În prefaţă, editorul susţine că toate cele aproape 200 de proze publicate de-a lungul anilor pot fi considerate reprezentative dintr-un punct de vedere sau altul. De fapt, seria nu intenţionează să adune cele mai bune proze horror dintr-un an, pentru că e aproape imposibil să stabileşti ce înseamnă „cel mai bun”, ci să prezinte gama de teme şi idei explorate în prezent de autorii consacraţi, dar şi de cei mai tineri.

Înainte de a spune câteva vorbe despre prozele propriu-zise, preiau câteva informaţii din prezentările făcute antologiilor pe ani. Pun rămăşag că cititorii trec peste aceste prezentări, nerăbdători să citească odată povestirile şi enervaţi de interminabilele precizări pe care antologatorii le fac tocmai în speranţa că publicul le va aprecia efortul. Şi chiar e un efort, dacă te gândeşti că ei scot bani din buzunar ca să-şi cumpere cărţi şi reviste din care să aleagă textele pentru volumele următoare.

Aşadar, iată câteva păreri exprimate de Stephen Jones. Alăturate afirmaţiilor lui Ramsey Campbell din Introducere, ele subliniază o parte din caracteristicile evoluţiei genului horror în a doua jumătate a secolului trecut.

Campbell: „în anii 1950, când a descoperit el domeniul literar al horror-ului, „pulp fiction” dispăruse sau era pe moarte şi aproape că nu se mai publica horror. Parlamentul britanic a interzis benzile desenate horror. Totuşi, la doi ani după interdicţie, editura Faber & Faber a publicat Best Horror Stories, şocând şi cu o copertă pestriţă. Genul era ţinut în viaţă – răsufla greu, era cu un picior în groapă – de mici edituri harnice şi reviste cu apariţie de scurtă durată. Probabil că ororile războiului le întreceau pe cele din literatură. Cu vremea, s-a pus pe picioare şi, pe la mijlocul anilor 1970, zburda vesel pe piaţă. Ca orice monstru, a fost doborât, însă monştrii adevăraţi nu mor niciodată. Poate că acum se află în acelaşi stadiu de gestaţie eternă, nu-i nici viu, nu-i nici mort, şi nici viitorul lui nu e sigur.”

Jones: în Introducerea de la Best New Horror 1989, ediţia inaugurală a seriei, îngrijită de Campbell şi Jones, cei doi îşi exprimau îngrijorarea că „perioada de înflorire a genului horror din anii 1980 nu se susţine şi că, dacă genul vrea să supravieţuiască, va trebui să depăşească nivelul „mid-list” (volume care nu sunt bestselleruri, dar aduc suficienţi bani pentru a-şi justifica publicarea). Jones recunoaşte cu amărăciune că, retrospectiv vorbind, nu puteau avea mai multă dreptate.

În Introducerea la antologia din 1995, Stephen Jones are un of: e foarte supărat pe scriitorii lacomi de premii, care solicită cu neruşinare să le primească. Că atitudinea lor e dezgustătoare şi le degradează propria creaţie, treaba lor. Dar că diminuează valoarea premiilor prin campanii active şi manipulare făţişă, e treaba noastră. Am şi eu oful meu, retoric: de ce trebuie să se întâmple aşa?

Iar Campbell: înainte de apariţia internetului, cititorii erau protejaţi de grămada de rebuturi literare, dacă nu cumva lucrau în industria publicitară. Astăzi, asemenea materiale care dau fiori editorilor se pot citi online. Şi acum, fraza esenţială: „deşi toată lumea cunoaşte o limbă” (adică ştie să vorbească, să citească şi să scrie în ea), „asta nu înseamnă că toată lumea e în stare să scrie proză. Rebuturile respective au un singur merit, şi anume acela că ne arată dezastrul de care ne protejează editorii.”

Aş fi vrut să aflu mai multe elemente de istorie literară, dulce şi amară, dar aprecierile antologatorilor se opresc aici. În compensaţie, o picanterie (azi împlinesc o vârstă şi e zi horror în calendar, deci am voie să fac haz de Lady Death): cu fiecare an, introducerile la antologii se lungeau. Până la urmă, au reuşit să acopere mai multe pagini decât necrologurile din final. Mai ales că primul necrolog a fost mai lung decât prima introducere.

Povestirea care deschide antologia, No Sharks in the Med, de Brian Lumley, este un horror psihologic. Ne aminteşte că există o Grecie feerică, în care dai năvală ca să te tolăneşti la soare şi să te bălăceşti în mare, şi una horror, în care poposesc personajele din povestirea amintită şi cele din The Same in Any Language, de Ramsey Campbell (dar şi cele din Not After Midnight, specialitate du Maurier, vezi meniul suspans.ro de luna trecută).

Michael Marshall Smith a scris The Man Who Drew Cats într-o singură zi. Aşa se scriu cele mai bune texte. Te ard la degete, le pui pe hârtie, le publici repede şi apoi te retragi. Ca să scrii altele, dacă mai ai suflu. Cam aşa procedează şi personajul lui MMS. Apare de nicăieri, desenează o felină care răzbună o soartă nefericită, apoi dispare. Nu ştie că-l aşteaptă şi azi nişte beri în frigider.

Mefisto in Onyx. Nu degeaba spune Campbell că Harlan Ellison scrie ca un posedat. Dar o face ca un posedat strălucit. Eroul său, un negru năpăstuit de abilitatea de a intra în mintea altora, o încurcă rău de tot. Căutătorilor profesionişti de noduri în papură când e vorba de traduceri le recomand să-şi dovedească dibăcia traducând un fragment din această nuvelă. Cel mai mult mi-a plăcut cum se scrie „muthuhfugguhs”.

Queen of Knives, poem de Neil Gaiman, e o poveste de familie frumos redată în cuvinte puţine, dar suficiente să te impresioneze până la final: „You made me love you./I didn’t want to do it.” The Break, de Terry Lamsley, e tot o poveste de familie, cu doi bunici şi un nepot inteligent, însă prea curios. În White, Tim Lebbon propune un nou scenariu despre sfârşitul lumii, lung şi cu final, evident, previzibil. În prima jumătate îţi aminteşte de The Thing, filmul lui Carpenter. În a doua, de romanul Zece negri mititei, al Agathei Christie.

Prin Norman Wisdom and the Angel of Death, Cristopher Fowler demonstrează încă o dată că horror-ul şi comedia au multe în comun. Îl susţine Peter Straub, cu Mr. Clubb and Mr. Cuff, adică Domnul Ciomag şi Domnul Cătuşă. Un cuplu de călăi perfecţionişti, care ne învaţă că răzbunarea cere răzbunare. Pe protagonist aş putea să-l consider o victimă tâmpită, inconştientă sau resemnată, rudă cu blegul cioban moldovean. De fapt, e un personaj de o seninătate incredibilă în faţa unui destin horror inexorabil. Şi, doamne, câţi ca el nu cunoaştem sau nu vedem zilnic! Nuvela e cea mai bună din antologie, deci cea mai bună din ultimii douăzeci de ani. Citind-o, e imposibil să nu te gândeşti şi la bunicuţa din familia Addams: „An axe. That takes me back…”

Paul J. McAuley e foarte influenţat de Frankenstein în The Temptation of Dr Stein. Prea influenţat. Nuvelele cu vampiri de Caitlin R. Kiernan şi Kim Newman, cu titluri siropoase, nu m-au atras absolut deloc. Le-am abandonat după câteva pagini, aşteptând zadarnic să vină cineva cu ţăruşul şi să le vină de hac vampiraşilor.

Elizabeth Hand cu a ei Cleopatra Brimstone a redresat în ochii meu contribuţia feminină la antologia în discuţie. Prin fineţea narativă şi prin idee, în ciuda finalului previzibil. În My Death, am recunoscut-o pe Lisa Tuttle pe care o ştiam de demult, de când a apărut într-un Almanah Anticipaţia cu Astronava de piatră.

Cu atâtea titluri şi autori, sper că nu aţi observat că am lăsat la o parte câteva povestiri. N-am făcut-o intenţionat, pur şi simplu nu le-am citit încă. Dar epopeea The Best of Best New Horror e lungă, lungă… Şi se încheie cu Stephen King.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.