Un rateu onorabil

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

Gene Wolfe – The Sorcerer’s  House
Tor Books, 2010

Gene Wolfe scrie, în general, cărţi foarte mişto, dar până şi el mai ratează câteodată. Rateurile lui Wolfe sunt genul de cărţi care-ar fi onorabile pentru un scriitor mediu, dar care pălesc în comparaţie cu ce poate el în mod normal. Cam pe aici aş înscrie The Sorcerer’s  House, un roman în care, în mod necaracteristic lui Wolfe, multe găuri în plot chiar asta sunt, găuri, şi nu chestii pe care le-a scăpat cititorul. Mi se pare un caz în care cronicile favorabile se datorează mai mult numelui lui Wolfe decât romanului în sine.

Avem de-a face cu un roman epistolar modern. Baxter Dunn, proaspăt eliberat din închisoare, încearcă să înceapă o viaţă nouă, ca om cinstit. La început îi scrie fratelui său, George, şi unui coleg de celulă, deşi George păstrează o tăcere încăpăţânată. Apoi în carte încep să apară şi alte voci narative, tot prin intermediul scrisorilor, deşi, până la final, vocea dominantă va fi a lui Bax.

[…] la Wolfe povestitorii mint deliberat şi nici ei, nici autorul nu te avertizează, lăsându-te să te chinui singur în momentul în care discrepanţele devin prea mari. A fost totul o minciună a lui Bax? A fost Bax substituit cu altcineva pe parcursul povestirii? Şi dacă da, când?

Fără bani, fără haine şi fără vreo perspectivă, neprimind răspuns la cererile de ajutor adresate lui George, Baxter dă, la marginea unui orăşel, peste o casă părăsită şi-i vine ideea strălucită de a se muta în ea şi – în loc să plătească el chirie – a-i cere proprietarului bani ca să aibă grijă de imobil. Află astfel două lucruri care ar fi trebuit să-l pună pe fugă: că imobilul se numeşte „Black House” şi este bântuit şi că proprietarul, dispărut, a lăsat vorbă că respectiva construcţie îi aparţine tocmai lui, lui Baxter, cel care atunci punea piciorul prima oară în oraşul respectiv. Casa nu are curent electric, dar e bântuită de doi puştani gemeni, nu are apă curentă, dar are ferestre care dau spre peisaje ce nu aparţin acestei lumi, e mai mare în interior decât în exterior şi are în chip de animal de casă o vulpe care nu-i numai vulpe.

În plus, taman când Bax se făcea şi el comod, bucurându-se de atenţia câtorva doamne atrăgătoare din localitate – dacă e să-l credem pe el – o serie de crime însoţite de mutilarea victimelor tulbură liniştea tuturor. Şi magia irupe în viaţa lui Baxter, dar şi în viaţa orăşelului de provincie, miza fiind mai mare decât mutilarea cadavrelor, care se dovedeşte, în final, o pistă cu totul secundară.

Ăăă, dar ce naiba am citit, de fapt?

Finalul, a la Wolfe, te obligă să te opreşti şi să te întrebi dacă ai citit ceea ce tocmai ai citit sau, de fapt, povestea era complet alta, dat fiind că, la Wolfe, naratorul la persoana întâia este din oficiu „unreliable” cum ar zice englezul. Sau, mai pe româneşte, la Wolfe povestitorii mint deliberat şi nici ei, nici autorul nu te avertizează, lăsându-te să te chinui singur în momentul în care discrepanţele devin prea mari. A fost totul o minciună a lui Bax? A fost Bax substituit cu altcineva pe parcursul povestirii? Şi dacă da, când? E totul o acoperire de ochii lumii? Câte finaluri, atâtea cărţi diferite.

La minusuri nu pot decât să reiau ce am zis mai sus: unele fire sunt legate cam neglijent sau soluţionate doar aşa, ca să fie, avem evenimente misterioase la care personajele fie reacţionează cu o indiferenţă inexplicabilă, fie tocmai acolo se rupe filmul şi pe urmă ni se vorbeşte despre cu totul altceva. Plus că, de la un moment încolo, anumite lucruri devin evidente dinainte ca scriitorul să facă marea dezvăluire, în fine, una peste alta se adună cât să închei cartea oarecum nemulţumit. O altă problemă este chiar stilul epistolar, care taie din suspans: e cam greu să spui că deodată ceva cumplit s-a petrecut, atâta timp cât a.) tu retrăieşti ceea ce s-a petrecut, ceea ce presupune o filtrare a evenimentelor şi o temperare a emoţiilor şi b). ai supravieţuit, că de n-ai fi, n-ai mai povesti.

Chiar şi aşa, mă aştept ca la o a doua lectură să descopăr cine ştie ce chestii care acum mi-au scăpat – cum e cazul, în general, cu Wolfe – şi să revin aici cu o postare în care să-mi pun, spăşită, cenuşă în cap. Sau poate nu, că mai dă şi Wolfe rateuri câteodată.

P.S. Bonus avem un vampir care nu doar că suge sângele poporului, dar fură sârmele cu rufe puse la uscat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.