Un roman care te face să te simţi bine

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

Cormac McCarthy – Drumul
Traducere de Irina Horea
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Văzusem filmul iniţial, şi acela după o vreme îndelungată de la apariţia lui. Îmi plac filmele cu temă distopică şi apocaliptică, aşa că am văzut cam tot ceea ce a apărut pe tema asta din 1975 şi până acum. The Road îl ratasem cumva, dar am apucat să-l văd într-un final.

Apoi am luat cartea după care s-a făcut ecranizarea, să văd dacă senzaţia de după film se aseamănă cu cea imprimată de roman.

Drumul prezintă o Americă distrusă în urma unui cataclism nuclear. Nori de funingine cutreieră cerul vreme de un deceniu şi ascund soarele. Plantele mor; animalele mor; apele sunt întunecate şi pline de cenuşă. Peste acest peisaj dezolant se suprapune drama unui om care cutreieră o şosea părăsită împreună cu fiul său de opt ani.

Romanul reuşeşte să te menţină în starea aceea de deznădejde, cam în felul în care Dune al lui Frank Herbert îţi poate imprima setea în memorie. Lipsa hranei, bandele de canibali care cutreieră teritoriul şi mai ales conştientizarea faptului că nu mai există nici o şansă pentru umanitate îţi răsună în cap la fiecare paragraf. În niciuna din cărţile pe care le-am citit n-am dat peste o atât de fidelă reprezentare a deznădejdii.

Romanul reuşeşte să te menţină în starea aceea de deznădejde, cam în felul în care «Dune» al lui Frank Herbert îţi poate imprima setea în memorie.

Deşi povestea poate părea monotonă (două persoane umblând încontinuu spre un ideal de carton), textul e presărat pe deoparte de continue descrieri ale unui pericol constant (mâncare puţină, deshidratare, posibili atacatori, acte de canibalism, teama de viol), pe de alta de introspecţiile tatălui şi modul în care-şi aduce aminte de zile mai bune. Şi tocmai acest contrast dintre perioada de dinainte de cataclism şi cea de după îl ajută pe cititor să simtă şi mai puternic situaţia fragilă în care se află cele două personaje principale.

Cartea lui McCarthy este o istorisire a dezolării. E despre speranţa deşartă şi încăpăţânarea spiritului uman de a supravieţui.

Monocromatismul, dialogul menţinut la un minimum necesar, descrierile caselor dărăpănate şi o scurtă istorie a zilelor de imediat de după evenimentul care a distrus lumea sunt principalele elemente care alcătuiesc propoziţiile textului.

Tatăl şi fiul se îndreaptă spre ţărmul mării, străbătând America dintr-un punct necunoscut, folosindu-se de amintiri şi o hartă precară. Malul mării este punctul lor de lumină, ceea ce îi face să reziste pas după pas tuturor ororilor la care sunt martori. Ceea ce te face ca cititor să speri că odată acel punct atins, eroii vor fi izbăviţi. Şi deşi e clar de la bun început că întreaga planetă e moartă şi nicăieri nu există izbăvire, nu poţi să nu le ţii pumnii cumva, să speri alături de ei că vor ajunge teferi la întinderea de apă.

Înţelegi că speranţa fusese dintotdeauna un vis în paginile în care cei doi ajung în cele din urmă în locul spre care se îndreptau. Cumva, în subconştient, rămăseseşi cu ideea că drumul lor e inutil, dar începi să uiţi acest lucru pe măsură ce atenţia îţi este distrasă de visele bărbatului şi teama copilului de tot ceea ce nu cunoaşte.

Ca scriitură, Drumul este un roman ciudat. Cormac McCarthy a câştigat un Pulitzer cu acest text, şi cu toate astea, dialogul este fad. Nu găseşti un singur apostrof în întreg textul, ceea ce dă naştere la cuvinte scrise greşit („wont”, „couldnt”, „its hair”, „dont”). Copilul încheie 90% din propoziţii cu „OK” şi foloseşte cuvântul de minimum două sute de ori în carte, ceea ce devine enervant la un moment dat (deşi unii spun că acesta este un simbol al naivităţii acestuia, element al copilăriei de după cataclism).

În mod surprinzător, deşi romanul devine monoton de la un anumit capitol, nu te poţi abţine să nu citeşti mai departe ca să vezi cum îşi petrec zilele doi oameni postapocaliptici. Cel mai mare merit al Drumului este că te bagă adânc în atmosferă. La un moment dat ţi se face foame, şi indiferent ce ai mânca între două finaluri de capitol, are gustul perfect pe care ar trebui să-l aibă mâncarea. Drumul m-a învăţat să preţuiesc – fie şi pentru scurtă vreme – micile obiecte pe care în mod normal le accept fără să pun întrebări: cuţite, sfori, pungi, fulare rupte. Scriitura este extrem de simplistă, aproape lipsită de metafore ori lirism, însă reuşeşte să istorisească povestea aşa cum ar trebui ea să fie percepută de cititor.

Într-o zi, când veţi simţi că viaţa nu mai are rost, luaţi Drumul şi citiţi-l. Garantat vă veţi simţi mai bine ulterior, când veţi înţelege că poate nu vom prinde un cataclism nuclear pe parcursul vieţii noastre.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.