Un thriller avant la lettre

Articol publicat in:Recenzii | 14 noiembrie 2012
Autor:

În 1862 apărea un roman în două volume, Mistere din București, de Ioan M. Bujoreanu, o carte considerată de către unii specialiști a fi prima narațiune românească de factură polițistă, sau, după alții, doar cu elemente de această natură. În paginile sale se prezenta o societate care trăia încă sub influența turcească (eliberarea deplină de sub tutela otomană avea să se petreacă în 1877), însă avea pronunțate aspirații occidentale.

Această ciocnire între civilizații provoca drame specifice perioadelor de tranziție, între revoluție și progres, între generații închistate în șabloane învechite și altele dornice de înnoire, între reprezentanții lor, unii dornici să sfărâme piramida socială existentă și s-o înlocuiască, alții s-o conserve cu orice preț. Evident, cadrul era propice și pentru derularea eternelor conflicte din istoria omenirii.

Dar cine a fost Ioan M. Bujoreanu? O scurtă trecere în revistă a ocupațiilor pe care acesta le-a avut este edificatoare și pentru parcursul său literar.

A trăit între anii 1834 și 1899. A fost raportor județean, referent ministerial, director de prefectură, judecător, redactor la Monitorul oficial, practicând și avocatura. Aceste îndeletniciri diverse i-au permis nu numai să ducă un trai decent, ci și să ajungă la o bună cunoaștere a mediului în care și-a desfășurat activitatea, având de-a face cu oameni din înalta societate, chivernisiți și cu putere, dar și cu mulți năpăstuiți ai soartei, al căror destin nu l-a lăsat indiferent. Poate de aceea a și încercat să le ofere acestora o revanșă în scrierile sale, imaginându-i învingători în lupta lor cu strâmbătățile sociale, în confruntarea lor cu un sistem samavolnic.

În literatură a debutat cu o adaptare a comediei lui Eugene Scribe Les deux precepteurs, pe care trupa lui C. Caragiali a jucat-o în stagiunea 1853-1854, sub titlul Doi dascăli pricopsiți. Au mai urmat și alte adaptări, traduceri și piese originale, care poate că au făcut deliciul publicului din acea vreme, dar azi nu mai prezintă interes. Și opusurile sale din domeniul juridic sunt, cu siguranță, depășite.

Dacă n-ar fi scris și romanul Mistere din București, Ioan M. Bujoreanu ar fi fost complet uitat.

Însă și pe acesta doar cercetătorii din biblioteci îl mai citesc. El merită, totuși, să rămână în istoria literaturii române și să fie readus în actualitate, la cunoștința unui public mai larg. Are o acțiune abil condusă, pe mai multe planuri, răsturnări fulgerătoare de situație, eroi reprezentativi pentru epoca de atunci (și de acum!) – miniștri corupți, judecători fără principii morale, polițiști avizi de câștiguri oneroase, paraziți, hoți, inocenți învinuiți pe nedrept, martori mincinoși, aventurieri, indivizi puși pe căpătuială, bătăuși și asasini profesioniști, justițiari intransigenți. O lume pestriță, cu interese divergente, gălăgioasă și zbuciumată. Ambianța este descrisă și ea cu multă luare-aminte – suntem invitați să cunoaștem saloanele bucureștene, restaurantele somptuoase și cârciumile sordide, birourile funcționarilor, hotelurile, mahalalele, sălile tribunalelor, casele unde se practicau jocuri de noroc, parcurile. Iar un inventar exhaustiv al obiceiurilor din acea vreme ne dă seamă despre comportamentul oamenilor de atunci.

Realizarea lui Ioan M. Bujoreanu e mai degrabă un thriller avant la lettre, ingenios construit, cu o mare inventivitate epică, frizând uneori neverosimilul. Registrul sentimental este prezent, observația socială are acuitate, fundalul istoric nu lipsește, și, evident, există și o enigmă care trebuie rezolvată sub semnul urgenței. Iată câteva dintre ingredientele folosite și de către un scriitor contemporan, pentru realizarea unui thriller de mare succes.

Succes pe care Ioan M. Bujoreanu nu l-a cunoscut.

Și totuși, după cum afirma Călinescu, în romanul său sunt “pagini care se pot extrage și citi cu simpatie.” Din păcate, nu toate se ridică la același nivel artistic, deși intriga e promițătoare de la bun început, iar succesiunea de evenimente ulterioare, uneori relatate cu mijloacele unui jurnalist de investigație, n-are cum să nu mențină trează atenția cititorului.

“Punctul de plecare îl constituie dorința lui Ștefan Lungeanu de a-și informa fratele mai tânăr, întors de curând din străinătate, asupra unor fapte petrecute în lipsa lui. Ascultăm, rând pe rând, povestea a două călugărițe pe care frații Lungeanu le zăriseră în treacăt, în timpul unei plimbări la Băneasa. Cea mai tânără dintre ele, Virginia Nodreanu, își părăsise soțul fugind în tovărășia unui aventurier, George Negreanu, pe adevăratul său nume Neagu Bolboacă, care ispășise în prealabil o osândă pentru furt. Soțul dă de urmele fugarilor, dar e ucis de Negreanu cu o lovitură de pumnal. Prins și dat pe mâna autorităților, asasinul e condamnat la ocnă pe viață, iar Virginia e exilată la o mânăstire pe timp de trei ani, după expirarea cărora va îmbrăca rasa monahală. A doua călugăriță, veșteda doamnă Bruneasca, căzuse cu câțiva ani în urmă în mrejele unui parazit fără scrupule, care îi toca sistematic averea. Prin acțiunile nefastului personaj, fiica amantei sale își pierde onoarea și viața, iar fiul ei, ofițer, ajunge la închisoare pentru că încercase să-și răzbune sora. Rămasă fără copii, fără amant și fără stare, Bruneasca se călugărește. O a treia narațiune, care le întrece în amploare pe celelalte, îl readuce în scenă pe Neagu Bolboacă. Scăpat de osândă prin intervenția boierului Stamate Dăngescu și devenit vătaful său de curte, el dobândește încrederea stăpânului ca mijlocitor de aventuri erotice. O crimă săvârșită în comun de cei doi este acoperită prin inculparea, cu mărturii false, a inocentului cojocar Sălcianu, de a cărui fată era îndrăgostit Alexandru, fiul lui Stamate Dăngescu. Boierul îi cere Mariei Sălcianu să-și îndepărteze iubitul, în schimbul eliberării părintelui ei de la temniță. Onestul și intransigentul Alexandru, care își amenințase tatăl cu divulgarea crimei, moare ucis de odiosul Bolboacă, iar Maria expiră alături de el. Cuprins de remușcări tardive, Stamate Dăngescu își suprimă complicele, iar apoi se sinucide.”

Am citat integral rezumatul cărții pe care l-a realizat Ștefan Cazimir în prefața sa excelentă la volumul Mistere din București (Editura Minerva, 1984). Reputatul specialist l-a considerat un “roman de mistere”, în tradiția celor ale lui Eugene Sue, Paul Feval, la mare vogă în secolul XIX.

Pe alocuri prolix, alteori având repetiții fără rost, cu momente diluate exact atunci când tensiunea ar trebui să ajungă la paroxism, cu multe cuvinte de neînțeles fără consultarea unui dicționar, romanul lui Bujoreanu are totuși destule merite care ar fi trebuit să constituie un fundament pentru viitoare scrieri de acest tip.

Din păcate, n-a fost așa.

Mistere din București n-a intrat în lumina reflectoarelor la apariție și ele nu s-au mai aprins niciodată pentru această proză apărută, poate, într-un moment nepotrivit, și, ca urmare, nefiind receptată așa cum se cuvine. Iar romanul senzațional, cu enigme, cu suspans avea să rămână la periferia literaturii române până în ziua de azi. Între cele două războaie, chiar și traducerile din opera unor scriitori ca Edgar Wallace aveau să fie incriminate cu vehemență de către intelectuali precum Camil Petrescu și Al. Philippide. Pentru multă vreme literatura cu polițiști, detectivi particulari, asasini avea să poarte la noi pecetea de creație artistică inferioară, chiar dacă, exact în aceeași perioadă, Paul Zarifopol, Mircea Eliade au sărit în apărarea acestui gen pe nedrept urgisit, arătând că așa zisa “literatură serioasă” a produs mai multă maculatură decât literatura cu suspans.

Apărut în urmă cu 150 de ani, Mistere din București este o dovadă a tradiției pe care totuși o are romanul polițist românesc. Astfel de repere în timp le putem număra pe degete și de aceea nu e bine să le uităm sau să le considerăm neimportante. Totodată, cartea reprezintă și un document al unei epoci ale cărei alcătuiri explică originea multor alcătuiri din lumea contemporană. Ceea ce în ficțiunea sa autorul spunea mai voalat, a exprimat însă pe șleau într-o broșură cu fraze incendiare: “Ce înseamnă luptele de partide cari merg crescând de atâția ani? Ce însemnează concurința de patriotism ce-și dispută diferitele partide, silindu-se, care de care, a promite României că o va conduce la fericire? Ce să însemneze, iarăși, țipetele atâtor ziariști, unii susținând, alții combătând diferitele acte al guvernelor ce se succed?”

După cum se vede, nimic nou sub soare.

Marian Barbu, îngrijitorul ediției de la Minerva, notează cu îndreptățire: “Poate că firea prea justițiară a autorului l-a îndepărtat de cercurile literare oficiale ale zilei.” Iată o explicație plauzibilă a tăcerii care a însoțit apariția romanului Mistere din București. Ar mai fi una: scriitorul nu și-a frecventat cu asiduitate confrații, nu le-a cultivat prietenia, n-a închinat nimănui osanale, așteptând ca, la rândul lui, să primească elogii. De aceea, a rămas tot mai ignorat și mai izolat. De-abia la începutul secolului XX numele lui Ioan M. Bujoreanu a început să fie reamintit, unul dintre descoperitorii săi fiind N. Iorga.
Dar era prea târziu.

Sura foto: Okazii.ro

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.