Urmarea care ucide

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 4 ( septembrie, 2010 )
Autor:

Asa nu - Dan Boeriu - Lisa UngerLisa Unger – Adevărul care ucide
trad. Raluca Maria Dumitru
Ed. Humanitas fiction, Bucureşti, 2008

De obicei, mă îndrept cu reticenţă către sequel-uri. Am eu prejudecata asta că autorul putea foarte bine să spună din prima ce avea de spus şi, prin urmare, îmi rezerv dreptul de a-l bănui de lucruri nu tocmai ortodoxe atunci când se decide să continue cu un al doilea volum pe aceeaşi temă. Evident, cu mici excepţii. Cred că Tolkien, de exemplu, a făcut bine că a scris o trilogie. Ori Cărtărescu, cu „Orbitorul” său, ca să venim mai spre meleagurile noastre. În cazul thrillerelor, însă, nu mă entuziasmez.

La Lisa Unger m-am entuziasmat, totuşi, când am citit „Minciuni periculoase”. O carte bine construită, cu un foarte bun dozaj al suspansului, cu intrigă credibilă şi personaje relativ bine conturate. De aceea m-am mirat că autoarea a dorit să pluseze şi să scrie o continuare a poveştii ziaristei Ridley Jones. Am fost circumspect şi, se pare, cu temei.

„Adevărul care ucide” (a se observa tentativa de yin-yang-izare a titlurilor) continuă povestea lui Ridley Jones într-un mod care o face să fie dacă nu bizară, atunci cu siguranţă deplasată. În volumul anterior, aflam că e o jurnalistă din New York care descoperă, treptat, că identitatea ei reală nu coincide cu aceea din buletin. După îndelungi sforţări, iese la iveală secretul, bine ascuns până atunci, că fusese unul din mulţii bebeluşi daţi spre adopţie unor familii înstărite, într-un mod mai puţin legal şi moral. În realitate, Ridley Jones nu e fiica lui Ben şi a lui Grace, ci a „unchiului” Max, un om bogat, traumatizat de nedreptăţile copilăriei şi cu un dubios comportament social. Max moare în finalul volumului „Minciuni periculoase”.

…ca să aflăm, acum, că de fapt n-a murit şi că o veghează din umbră pe Ridley. Fotografiile făcute în diverse colţuri ale lumii, în care întotdeauna pe fundal se zăreşte imaginea unui bărbat cu pălărie şi baston, atrag atenţia lui Jake, partenerul de viaţă (şi de suferinţă) al lui Ridley. De aici încolo, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Intră pe fir CIA, un agent (Grace) care naşte suspiciuni, au loc răpiri spectaculoase, leşinuri, pierderea memoriei, apar un site de internet codificat şi multă bătaie de cap. Ca să compenseze şubrezenia şi neverosimilul absolut al poveştii, autoarea umple paginile cu sânge. Violenţa e mult mai intensă decât în prima parte. Se întrevede încercarea Lisei Unger de a da o formă consistentă acţiunii prin inserarea unor elemente complet străine de firesc şi neexplicate nici la ultima pagină a romanului. O serie întreagă de aventuri sunt create doar pentru a rotunji povestea, însă ele apar atât de disparate între ele şi neinteligibile, încât nu dau decât senzaţia amatorismului. Finalul e oarecum înduioşător, însă nu poate fi considerat punctus terminus al întregii acţiuni. Aşa încât mă bate gândul că va mai fi o continuare. Unchiul Max trăieşte, într-adevăr, şi, ca să-şi prelungească şi mai mult perioada de clandestinitate, oferă autorităţilor, prin intermediul lui Ridley, un plic cu toate informaţiile necesare despre complicii săi într-ale crimei organizate. Carevasăzică, îşi cumpără liniştea temporară dându-şi în gât oamenii. Frumos! Adevărul despre Jake iese şi el la iveală: e doar o unealtă a sistemului, pus de autorităţi s-o seducă pe Ridley pentru a mai stoarce informaţii utile. Ce să facă biata femeie? Se aruncă în braţele primului agent care-i iese în cale, Grace, cu care va trăi o nouă şi intensă poveste amoroasă. C-aşa-i în tenis!

„Adevărul care ucide” e o carte chinuită, de la cap la coadă. E de admirat ambiţia cu care autoarea încearcă să convingă, însă multitudinea de planuri suprapuse, intriga atât de alambicată şi nesusţinută în fiecare punct al desfăşurării evenimentelor estompează forţa scrisului. Pentru că Lisa Unger a dovedit că ştie să scrie o carte bună, atunci când ne-a dăruit „Minciuni periculoase”. Această continuare, în schimb, nu se ridică la nivelul primei părţi. Nici măcar personajele nu sunt mereu credibile. Găsim, spre pildă, genul de individ din filmele proaste americane, ursuz şi masiv, dar care, inexplicabil, se apucă să facă destăinuiri în premieră oricărui străin (e vorba despre vărul lui Max, care-şi deapănă amintirile în prezenţa lui Ridley, deşi alţii n-au reuşit nici măcar să-i smulgă un salut).

De fapt, ne aflăm în prezenţa a ceea ce aş numi „eroarea prin adaos”. Dacă „Minciuni periculoase” era o carte interesantă, credibilă şi fremătătoare, „Adevărul care ucide” anulează întrucâtva vraja primei părţi, din cauza unui efort vizibil de a plusa. După cum îi spune şi titlul, Lisa Unger n-a reuşit cu această carte decât să ucidă. Şi e păcat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.