Dean Koontz, maestrul suspansului modern

Articol publicat in:Scriitori | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Peste 100 de cărţi publicate, dintre care mai bine de 60 sunt romane. Tradus în 38 de limbi ale pământului. 200 de milioane de exemplare aflate sub tipar, cifră care sporeşte la fiecare an cu ale 17 milioane. 9 romane aflate la data apariţiei în ediţie cartonată pe primul loc al prestigioasei liste a bestseller-urilor realizată de ziarul New York Times. Adaptări cinematografice şi pentru televiziune.

Redus la nivelul cifrelor, acesta este Dean Koontz, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori americani ai zilelor noastre.

*

Vecin cu moartea

Cine spune că Freud n-avea dreptate? Sau că povestea americană a succesului dobândit prin muncă grea, nu prin arderea etapelor, este doar un basm? Uitându-te la biografia celor mai mulţi scriitori de succes, descoperi că aceste două lucruri sunt întru totul adevărate. Iar Freud are cu atât mai multă dreptate în cazul scriitorilor de horror şi suspans.

Stephen King a fost părăsit de tată la o vârstă fragedă şi-a colindat multă vreme oraşele din Noua Anglie împreună cu mama şi fratele său, ajungând să cunoască oamenii de acolo şi apucăturile lor mai bine ca pe orice alt lucru, fapt observabil cu ochiul libert în tot ceea ce scrie. Anne Rice a început să pună pe hârtie romane cu vampiri după moartea timpurie a fiului ei, prin asta voind să-l facă nemuritor, să şi-l închipuie permanent ca pe-un înger botticellian căzut din Rai.

Dean R. Koontz a avut şi el parte de-o copilărie cu probleme. Tatăl, un beţiv notoriu, i-a făcut din viaţă un calvar. În „buna” tradiţie a părinţilor alcoolici, îi administra bătăi vecine cu moartea şi-l făcea părtaş la scene la care niciun copil n-ar trebui să asiste. Orbit de furii etilice, acesta chiar a chemat-o într-o zi pe vecina Moarte în casă şi-a poftit-o la masă. Ca urmare, s-a ales cu câţiva ani de puşcărie, iar apoi cu patalamaua de nebun de legat şi decăderea din drepturile părinteşti.

Refugiul

Copil unic, Dean a făcut faţă cum a putut acestor suplicii. Şi, fiind totuşi vorba de-o societate care oferea suficientă literatură… interesantă pentru un copil, a avut norocul să-şi găsească refugiul în cărţi. A citit cărţi SF, de spionaj, de aventuri, l-a citit pe Lovecraft (care oare dintre americanii de rând nu l-a citit?), a citit tot ce oferea prin cuvinte accesul spre o lume diferită de cea a bătăilor şi-a certurilor continue.

A fost o urmare firească, deci, ca junele Ray (nume pe care rareori îl foloseşte, cel mult redus la o simplă iniţială) să-şi încerce el însuşi mâna la scris. La vârsta de opt ani compune poveşti pe pagini de caiet, pe care le capsează şi le „leagă” cu bandă izolatoare, după care – spirit occidental – le vinde membrilor familiei cu un cent bucata.

Mai apoi, la 12 ani, vine prima victorie, însă nu cu o proză, ci cu un eseu. La un concurs naţional cu tema „Ce înseamnă pentru mine faptul de-a fi american”, Dean câştigă un ceas de mână şi fabuloasa sumă de 25 de dolari.

Nu o singură dată, la maturitate, Koontz explică aceste prime încercări literare prin dorinţa de-a le oferi şi altora refugiul pe care el însuşi îl folosise în zilele când realitatea i se părea insuportabilă.

Educat în câmpul muncii

A urmat şi-a absolvit Colegiul Pedagogic de Stat Shippensburg din Pennsylvania, în ultimul an văzându-şi primul fruct al muncii sale de scriitor aspirant. La un concurs organizat de revista Atlantic Monthly, loc întâi este câştigat de-o proză (Kittens, prima sa proză „adevărată”, spune Koontz) scrisă de el.

Următorul an îl găseşte în funcţia de consilier în cadrul Appalachian Poverty Program, unde are de-a face cu tineri afectaţi de sărăcie. Cu mare mirare descoperă că postul pe care-l ocupă a rămas vacant în urma spitalizării predecesorului său. Pe fişa de internare a acestuia figurează mai multe contuzii şi oase rupte – toate pricinuite de tinerii revoltaţi cu care s-a confruntat „în exerciţiul funcţiunii”.

În 1967, după exact un an, Koontz renunţă şi el şi se angajează ca profesor de liceu într-o suburbie a localităţii Harrisburg, post pe care-l ocupă doi ani.

Din 1969 şi până în anul de graţie 2006, Dean Koontz n-a făcut altceva decât să scrie.

5 ani sabatici

În cei trei ani de muncă „programată”, Dean Koontz continuă să scrie la sfârşit de săptămână şi noaptea, dorindu-şi mai mult ca orice să devină scriitor cu normă întreagă.

În 1966 se căsătoreşte şi, împreună cu soţia sa, Gerda, ia hotărârea de-a nu avea niciodată copii, de teamă că nebunia (dovedită clinic) a tatălui său s-ar putea transmite pe cale ereditară. Tot o hotărâre tranşantă ia, trei ani mai târziu, Gerda: îi propune ca vreme de cinci ani să-l întreţină financiar, spunându-i că, dacă în acest timp nu reuşeşte ca scriitor, nu va reuşi niciodată.

Şi, desigur, Koontz reuşeşte.

30 de cărţi, 6 autori într-unul singur

Şi-o face într-un mod uimitor. Dean Koontz îşi foloseşte la maximum „bursa” de 5 ani oferită de soţia sa, reuşind să scrie şi să publice nu mai puţin de 30 (treizeci!) de cărţi sub nu mai puţin de 6 nume. Adevărat, „Star Quest”, o poveste în cel mai dulce stil SF, apare în 1968, când el încă se căznea să scrie pe apucate.

Se poate spune că aceasta e perioada sa de tatonare, de testare a pieţei. Publică sub cinci alte nume în afară de al său pentru că – psihologia cumpărătorului de carte-i spunea asta – e debusolant şi discreditant ca scriitor să bombardezi publicul cu cărţi atât de diferite şi, pe deasupra, într-un interval atât de scurt. Prin urmare, Koontz publică sub numele lui romanele din aria SF-horror (The Fall of the Dream Machine, Fear That Man, Beastchild, A Darkness in My Soul, The Dark Symphony, Hell’s Gate, The Crimson Witch ş.a.m.d.), păstrând-o pe Deanna Dwyer (!) pentru cărţi romanţioase (Children of the Stom, Dance With the Devil, The Dark of Summer – pe acestea autorul a declarat că nu le va retipări niciodată sub numele lui, aşa cum a făcut în ultimii ani cu majoritatea celorlalte), iar pe Leigh Nichols, Brian Coffey şi K.R. Dwyer pentru thriller-uri alerte (Time Thieves, Shattered, Chase). Un caz aparte este cel al lui Leonard Chris, pseudonim pe care Koontz refuză să-l recunoască. Sub acest nume a publicat, în 1970, romanul Hung!, roman erotic scris, se pare, în colaborare cu soţia sa.

Despre majoritatea acestor cărţi publicate iniţial sub alt nume, şi în special cele atribuite Deannei Dwyer, Koontz afirmă că au fost scrie pentru „a-şi putea plăti facturile”. Totuşi, nu e rău s-o poţi face din câteva cărţi…

Tu eşti Legiune

Odiseea pseudonimelor nu s-a oprit însă aici. Autorul nostru s-a mai deghizat în câteva rânduri, spunându-şi când David Axton (Prisoner of Ice, republicat cu numele adevărat sub titlul Icebound), când John Hill (The Long Sleep), când Anthony North (Strike Deep), când Richard Paige (The Door to December), când Owen West (The Pit, recunoscut ca aparţinându-i şi reluat apoi şi el cu numele Darkfall; The Funhouse – transformat şi-n film –; The Mask, tradus şi la noi în 1993), când Aaron Wolfe (Invasion, retipărit recent pe copertă cu numele de Dean Koontz şi sub titlul Winter Moon). De departe, cel mai productiv s-a dovedit însă a fi Leigh Nichols, care a scris, printre altele, şi House of Thunder (Casa tunetului, tradus la noi în siaj cu Masca), Twilight (retipărit apoi sub numele The Servants of Twilight, iar la noi tradus la Nemira cu Ucigaşi în numele Domnului) şi, poate cel mai izbutit, Shadowfires.

A scrie un roman e ca cu un act de amor, dar e şi ca o extracţie dentară. Plăcere şi durere. Uneori, e ca atunci când faci amor în timp ce ţi se scoate un dinte.

Dean KOONTZ

Romane peste romane

Adevărata recunoaştere a sa ca scriitor a venit însă abia în 1980, odată cu publicarea romanului Whispers (tradus la noi cu Şoapte), ecranizat şi el pentru micul ecran. Au urmat apoi altele de acelaşi calibru: Phantoms, Strangers, Watchers, Lightning, Midnight (Miezul nopţii, ediţia românească), Cold Fire, Hideaway, Dark Rivers of the Heart (Râurile întunecate ale inimii, excelent roman, tradus şi la noi) etc. Începând cu Intensity (Beţia sângelui), Koontz prinde parcă aripi şi orice publică e-un succes garantat. E vizibilă din ce în ce mai tare o aplecare deosebită asupra limbajului, asupra personajelor mai bine conturate, a unei intrigi dezvoltate cu precizie de ceasornicar elveţian, a unui melanj omogen de genuri (odată cu Intensity, Koontz îşi dezlipeşte eticheta de scriitor de cărţi strict horror!). Punctele forte ale scriiturii de până atunci sunt folosite ca rampe de lansare, autorul brodând în jurul lor noi şi noi arabescuri.

Aşa se face că în 1997 publică Sole Survivor (Unicul supravieţuitor); în 1998, Fear Nothing (prima parte dintr-o – anunţată – trilogie care-l are ca personaj principal pe Christopher Snow – caz unic în cariera lui Koontz, renumit pentru reticenţa de-a „recicla” personaje); în 1999, False Memory şi Seize the Night (a doua parte a trilogiei Christopher Snow); în 2000, excelentul From the Corner of His Eye (tradus la noi cu fatidicul Nimic nu e întâmplător); în 2001, By the Light of the Moon; 2003 – The Face şi Odd Thomas (acesta din urmă, aducându-i cele mai multe aprecieri din partea cititorilor, care, prin numărul mare de scrisori – căci, trebuie spus, Koontz şi-a făcut un obicei din a-şi publica adresa poştală în fiecare carte! – l-au convins să revină în 2005 cu o continuare, Forever Odd, în 2006 Brother Odd, iar în 2008 cu Odd Hours); în 2004, Life Expectancy; 2005 – un proiect transformat în carte datorită eşecului de a-l transpune în film, Frankenstein: primul volum, Prodigal Son, scris în colaborare cu Kevin J. Anderson, al doilea, City of Night, cu Ed Gorman, iar al treilea şi al patrulea, Dead and Alive (2009) şi Lost Souls (2010), au fost scrise doar de Dean Koontz (pentru 2011 este anunţat volumul 5: The Dead Town). În ultimii ani, atenţia autorului s-a îndreptat spre romane cu teme oarecum „duioase”: The Husband (2006), The Good Guy (2007), Your Heart Belongs to Me (2008), Breathless (2009). Şi acestea nu sunt decât cele mai semnificative…

Viaţa, chiar dacă e dură, e frumoasă

Ce răzbate din aceste zeci de mii de pagini e mesajul pe care Koontz însuşi l-a primit în copilărie (aici intră Freud în joc!), când citea pentru a scăpa de brutalitatea lumii: binele – oricât de plat ar suna – învinge mereu. Şi, atâta vreme cât te înconjori de oameni dragi, atâta vreme cât le păstrezi amintirea, atâta vreme cât îmbrăţişezi tot ce-ţi oferă mai bun lumina soarelui (inclusiv necuvântătoarele: Trixie Koontz – labradorul familiei scriitorului – nu e doar personaj curajos în multe dintre romane, ci este el însuşi autorul unei cărţi numită inspirat şi optimist Life is Good: Lessons on Joyful Living), atâta vreme cât toate acestea îţi sunt prezente în viaţă, orice greutate, orice oroare şi chin poate fi depăşit.

Oricât de banală pare o astfel de idee, felul în care alege Koontz să scrie o face să fie extraordinară. Şi – nu-i aşa? – de astfel de izbânzi nu ne săturăm niciodată!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Suspans.ro : » Articole » Liviu Radu despre un roman de Dean Koontz_Suspans.ro said:

    […] Scriitorul şi traducătorul Liviu Radu, recent intrat în echipa de recenzenţi ai publicaţiei virtuale BookMag (alături de, printre alţii, Costi Rogozanu, Aurora Liiceanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Mircea Opriţă), publică astăzi o recenzie la una dintre cele mai recente apariţii pe piaţa autohtonă a unui roman semnat de Dean Koontz. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.