Mary Shelley şi Frankenstein

Articol publicat in:Scriitori | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

1816. O vilă aparţinând excentricului poet britanic Lord Byron. O vilă aflată pe malului unui lac din Elveţia. O vară capricioasă, cu furtuni violente. Printre invitaţi: bunul prieten al gazdei, poet şi el, Percy Shelley. Însoţindu-l, cea care nu peste multe luni avea să-i devină soaţă, Mary Wooldstonecraft Godwin de numai nouăsprezece ani. Ca mijloc de trecere a timpului: lecturi la lumina focului din şemineu dintr-un volum de poveşti cu fantome. Şi o provocare. Fiecare din cei prezenţi să scrie propria poveste înspăimântătoare. Povestea junei Mary s-a numit Frankenstein.

O vară şi doi monştri

Anul 1816 a fost un an deosebit. A fost „anul fără vară”, când a nins în luna lui cuptor. Cu un an în urmă erupsese vulcanul Tambora şi aruncase lumea într-o „iarnă vulcanică”. Aşa se face că, venind la Villa Diodati de lângă lacul Geneva din Elveţia, Percy Bysshe Shelley şi logodnica sa Mary, fiica celebrului William Godwin (teoretician politic, romancier şi editor), şi-a ferventei feministe Mary Wooldstonecraft, care-a murit în chinurile facerii pe 10 septembrie 1797, însoţiţi de medicul lor personal John William Polidori, răspunzând invitaţiei bunului lor prieten, poetul care-a schimbat faţa poeziei secolului XIX, Lord Byron, s-au văzut nevoiţi toţi patru să se adăpostească de frig la căldura şemineului. Oameni umblaţi, oameni cultivaţi, ştiau cu toţii că nimic nu pune mai bine sângele în mişcare (nici chiar o băutură tare) ca o poveste înfricoşătoare. Fantasmaforia, o antologie germană de poveşti cu fantome, apăruse de puţin timp şi făcea deliciul tuturor cunoscătorilor. A fost aşadar alegerea firească, şi mai multe seri la rând cei patru s-au delectat şi s-au înfricoşat la ceas de seară, cu vântul şuierând printre copaci şi bătând furios în uşi şi geamuri, cu lemnele care trosneau în foc când era tensiunea la culme.

Epuizând la un moment dat tezaurul de poveşti germane, în tipicu-i spirit de aventurier, Byron a propus oaspeţilor săi un concurs inedit. Fiecare trebuia să scrie câte o poveste înfricoşătoare, s-o citească seara în faţa focului şi, după ce toate iţele se vor fi depănat, povestea cu cea mai vizibilă influenţă asupra ascultătorilor avea să iasă câştigătoare.

Zis şi făcut. Mary, la cei nouăsprezece ani ai ei, a fost poate cea mai impresionată de zilele deja scurse în izolare, ascultând istorioare bizare. N-a pus geană peste geană câteva nopţi la rând, iar când a reuşit totuşi să aţipească, a fost vizitată de-un ciudat coşmar, în care „un tânăr palid, student al artelor profane, îngenunchea în faţa arătării pe care-o alcătuise”. De la vis la concretizare pe hârtie n-a mai fost cale lungă.

Inutil de spus că juna Mary a câştigat concursul, întrecându-l până şi pe simbolul literar al vremii, Byron, care-a născocit doar un fragment având la bază legendele vampirilor auzite pe când călătorea prin Balcani. Polidori a amplificat povestea şi-a publicat, în 1819, The Vampyre, poate prima manifestare în literatură a vampirului romantic.

Astfel, într-o singură vară cu ninsori, s-au născut nu mai puţin de doi monştri care înflăcărează imaginaţia oamenilor şi astăzi, după 200 de ani.

Gotic, da’ un gotic SF

Elementele gotice din povestea doctorului Victor Frankenstein şi-a monstrului său sunt acum evidente. Fără-ndoială, viitoarea doamnă Shelley cunoştea şi citise romanele gotice ale vremii – Anne Radcliffe cu Misterele din Udolpho (1794), M. G. Lewis cu Călugărul (1796) şi Willia Beckford cu Vathek (1786) – considerate prea senzaţionale, facile, nedemne de marea literatură. Din acestea, Mary Shelley a învăţat uzul corespondenţei dintre temă, personaj şi decor. Unul dintre elementele principale ale romanului său este folosirea atmosferei pentru a inspira o anumită stare sufletească. La fel ca Victor Frankenstein, protagoniştii poveştilor gotice sunt captivii semiobscurităţii şi nu se pot bucura de lumina zilei. Sunt descendenţii lui Cain, Satan şi Prometeu – eroici în rebeliunea lor şi totuşi patetici în destinul pe care-l au. Durerea şi suferinţa îi ridică deasupra omului de rând.

Totuşi, toate aceste lucruri şi multe altele, cum se întâmplă în privinţa adevăratelor creaţii literare, nu sunt decât o distilare, o rafinare, o sintetizare a unor fapte reale, a unor frământări de care tânăra Mary a avut parte cu asupra de măsură, a unor credinţe comune-n epocă şi-a unor evoluţii ştiinţifice. Nu degeaba s-a spus că romanul britanicei este primul romanul ştiinţifico-fantastic (Brian Aldiss a zis-o).

Morţi aduşi la viaţă

La vârsta de cincisprezece ani, Mary l-a cunoscut pe Percy Shelley, care era căsătorit la acea vreme. Doi ani mai târziu, au fugit în Franţa. S-au căsătorit în decembrie 1816, la două săptămâni după ce prima lui soţie s-a înecat. Pe-atunci, Mary îi adusese deja pe lume doi copii.

În romanul ei, autoarea nu suflă o vorbă despre cum reuşeşte doctorul Victor să-şi aducă la viaţă creaţia, spunând doar că izbânda lui a încununat „zile şi nopţi de munci şi chinuri incredibile”. Totuşi, oamenii de ştiinţă şi medicii vremii, preocupaţi de ideea graniţei firave care separă viaţa de moarte, au încercat s-o forţeze prin experimente folosind organisme de viaţă inferioară, studii de anatomie umană, încercări de-a resuscita victimele de înec şi experimente folosind electricitatea pentru a readuce viaţa celor morţi de curând.

În martie 1815, anul erupţiei, Mary Shelley a visat că fiica sa cea mică, moartă la naştere, este readusă la viaţă când e ţinută în faţa unui foc şi scuturată puternic.

Mai mult decât atât, când a murit prima soţie a lui Shelley, Harriet, înecată în Londra în 1816, salvatorii i-au dus imediat trupul neînsufleţit la o staţie de recepţie a London Society. Acolo, aplicarea unor săruri, folosirea electricităţii şi-a respiraţiei artificiale erau mijloace folosite încă din anii 1760 pentru a readuce la viaţă victimele înecului. Harriet, însă, a fost o încercare eşuată.

În aceeaşi idee, în anii 1790, medicul italian Luigi Galvani a demonstrat ceea ce acum ştim că sunt impulsurile nervoase ale muşchilor, aplicând curent electric muşchilor unei broaşte. Totuşi, când a fost publicat Frankenstein, cuvântul „galvanizare” însemna eliberarea prin electricitate a unor misterioase forţe vitale.

Nu e lipsit de importanţă nici faptul că anii aceia asistau la o puternică revoluţie industrială, o vreme a schimbărilor dramatice, a unui avânt ştiinţific care le-a dat multora impresia că pot stăpâni orice, până şi moartea.

Cum să nu ni se pară, deci, firească apariţia unui asemenea roman? Ciudat ar fi fost să nu-l fi scris nimeni.

Nu e uşor să publici monştri

Ei bine, contemporanii autoarei n-au fost de aceeaşi părere. Mai întâi că nici editorul lui Shelley, nici al lui Byron n-au vrut să audă de publicarea unei asemenea fantasmagorii. Cu o prefaţă scrisă de soţul ei, Frankenstein, sau Modernul Prometeu a apărut totuşi în 1817 într-un tiraj confidenţial de numai 500 de exemplare (în 3 volume) la mica editură londoneză Lackington, Hughes, Harding, Mavor & Jones. Dintre toţi comentatorii cărţii, vorbe de bine-a avut – se pare – doar Walter Scott, care salută geniul original al autorului (rămas necunoscut până la a doua ediţie, cea din 1823, în două volume) şi expresivitatea ieşită din comun.

Cum se întâmplă însă cu aproape orice carte hulită de-o critica prea elitistă, Frankenstein şi-a câştigat numaidecât publicul. Ca dovadă, în 1831 apare cea mai completă ediţie (cea care poate fi găsită astăzi în orice librărie), de data aceasta într-un singur volum, pentru a fi accesibilă tuturor.

Monstrul trăieşte

Şi-a trebuit să treacă aproape un secol ca monstrul doctorului demiurg să înceapă să circule cu adevărat. Şi-a fost nevoie ca tehnica imaginii în mişcare să-i dea suflet în 1910 (Charles Ogle l-a interpretat – filmul s-a crezut pierdut, până când un colecţionar a anunţat în 1980 că are în posesie o copie a peliculei originale) pentru ca adevărata explozie mediatică să se producă.

Sigur, nimeni nu l-a întruchipat pe monstru mai bine ca Boris Karloff, începând cu 1931, într-un film în regia lui James Whale. Au urmat alte două filme legate de povestea lui Frankenstein avându-l tot pe Karloff în rolul principal, după care acesta i-a predat ştafeta lui Lon Chaney Jr., care i-a predat-o lui Bela Lugosi (mai celebru pentru rolul lui Dracula) într-o peliculă din 1943 (Frankenstein Meets the Wolf Man). În Marea Britanie s-a turnat o întreagă serie avându-l pe Peter Cushing în rolul doctorului Frankenstein, monstrul rămânând de data aceasta într-un plan secund. Ciudat e şi faptul că în 1957 un alt actor recunoscut mai cu seamă pentru rolul lui Dracula l-a jucat, iată, şi pe bătrânul Frankenstein. E vorba de Christopher Lee şi de Blestemul lui Frankenstein.

Una dintre cele mai fidele ecranizări este cea realizată în 1994 de Kenneth Branagh, care l-a şi interpretat pe doctorul nebun, şi care l-a avut alături, în rolul monstrului, pe Robert DeNiro.

O încercare recentă şi încă-n plină desfăşurare de reinterpretare a mitului i se datorează scriitorului Dean Koontz, a publicat deja trei volume dintr-o serie la scrierea căreia a invitat să colaboreze alte nume importante ale industriei de carte americane.

Pe lângă toate acestea, desigur, sunt nenumărate, dar chiar nenumărate apariţii în seriale de televiziune (Dosarele X, Buffy: Vânătoarea de vampiri etc.), în benzi desenate (cele de la Marvel şi DC Comic cu precădere), în jocuri video, în emisiuni radiofonice şi chiar în muzica clasică (compozitorul rus de origine ucraineană Evgheni Kostitsin a ocupat locul întâi la Prima Competiţie Internaţională pentru Compozitori din 1998 pentru o compoziţie muzicală multimedia intitulată Cum am făcut asta).

Şi va mai trăi

Judecând după cât de adânc s-a înfipt acest monstru fără creier în creierele noastre, devenind o parte de vorbire, un mod de gândire, probabil că şi peste alţi 200 de ani se vor mai scrie cărţi, articole, se vor mai turna filme şi se va mai vorbi mult şi bine despre bătrânul Frank N. Stein. Păcat doar că noi nu vom fi acolo să le consumăm. Sau cine ştie…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.