Poirot. O inteligenţă hermafrodită

Articol publicat in:Scriitori | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Aprig dezbătut şi oricând actual, pentru că încinge neuronii, e subiectul concurenţei dintre mintea bărbatului şi cea a femeii. Se vor găsi cârcotaşi care să spună că asemenea concurenţă e pierdere de vreme, iar discutarea ei — demnă doar de precupeţe şi zarzavagii. Se vor găsi alţii, tot cârcotaşi, care vor considera întrecerea stimulatoare pentru inteligenţă, indiferent de sexul ei. Nu se va ajunge niciodată la un rezultat, pentru că nu e menit să se întâmple aşa. La jocul acesta, ambii concurenţii înving. E o cursă eternă, care duce, printre altele, la perpetuarea speciei noastre de pământeni. Iar printre pământeni se nasc, prea rar, ce-i drept, caractere de elită. Oameni dăruiţi, care aduc bucurie celorlalţi. Printre ei, Agatha Christie.

S-au scris prea multe despre ea ca să mă lansez acum într-o biografie, fie ea şi sumară. Prefer să amintesc două lucruri mult mai edificatoare. Primul: piesa ei, Cursa de şoareci, se pune în scenă fără întrerupere din 1952; al doilea: numai Biblia şi piesele lui William Shakespeare s-au vândut în mai multe exemplare decât cărţile ei. Sigur, nu garantez că ultima afirmaţie este adevărată, doar am citit-o pe internet, însă declar cu toată sinceritatea că nu-mi pasă dacă e reală sau nu. Sunt absolut de acord cu ea şi, oricum, adevărul are prostul obicei de a ieşi la iveală singur, remarcă Hercule Poirot. Când ţi-e lumea mai dragă, adaug eu.

Agathei Christie îi veneau cele mai bune idei când spăla vasele. Această ocupaţie, cu care mă îndeletnicesc şi eu mult mai des decât aş vrea, nu s-a dovedit o sursă de inspiraţie decât în cazul strălucitei autoare englezoaice, pentru că, în mod obişnuit, ea stârneşte doar porniri criminale. Mai ales când vin musafirii şi ai de spălat toată vesela de mai multe ori la rând. I le-a stârnit, probabil, şi ei, dar ea a ştiut să le îndrepte spre personajele pe care le-a creat. Iar acestea sunt minţi extrem de dibace, capabile de speculaţii incredibile, care pun la încercare materia cenuşie a lui Hercule Poirot. Numai graţie principiului său de lucru, „ordine şi metodă”, reuşeşte detectivul belgian să le descopere şi să le dea în vileag planul iscusit, însă criminal.

Dacă ar fi fost bărbat, cred că Agatha Christie şi-ar fi dorit să fie Poirot. Şi-a creat echivalentul masculin perfect.

Detectivii buni, indiferent de sex, sunt singuri. Necăsătoriţi sau văduvi, mai rar, tineri cărora le fug ochii după femei, dar care, odată răniţi în iubire, nu se vor mai însura. Sunt atraşi de sexul opus, dar mai degrabă de criminali. Criminalii nu te dezamăgesc. Nu-ţi înşală aşteptările. Pur şi simplu ucid, o dată, de două ori, de trei ori, în funcţie de agilitatea detectivului. E drept că nici nu-ţi gătesc, nu-ţi spală şi nu-ţi calcă, dar ăsta nu e motiv de însurătoare. Există servitori, există restaurante. Un Sherlock Holmes însurat, başca tată de prunci, ar fi fost împotriva naturii. Un Poirot însurat ar fi fost un sacrilegiu. Celibatul e atuul şi atributul esenţial al detectivului. Se permite apropierea de un amic, în general, mai tont. Acesta spune tot ce-i vine la gură şi uneori mai nimereşte şi câte-o observaţie revelatoare pentru spiritul genial cu care are cinstea să stea de vorbă.

Aşadar, detectivul nu trebuie însurat. E produs de o singură minte, a celui care l-a conceput, şi tot singură trebuie să rămână şi mintea lui. Singură, adică nealterată de sentimente pentru sexul opus, ca să nu frizeze pateticul şi să nu dea greş.

Dacă ar fi fost bărbat, cred că Agatha Christie şi-ar fi dorit să fie Poirot. Şi-a creat echivalentul masculin perfect. Hercule e o inteligenţă hermafrodită, o gândire de femeie excepţională, cu toate accesoriile ei, grefată pe o inteligenţă masculină impunătoare. Iată, aşadar, ce minune se întâmplă când mintea de femeie şi cea de bărbat nu concurează, ci concură.

Ar fi fost păcat de moarte ca acest simbiot desăvârşit pe nume Hercule Poirot să se fi manifestat strict între graniţele literaturii poliţiste. Tocmai de aceea i s-a dat, în decursul anilor, şansa de a se încarna în Albert Finney, Sir Peter Ustinov, Sir Ian Holm, Alfred Molina şi… în sfârşit, David Suchet. Nu există convieţuire mai reuşită decât cea dintre Hercule Poirot şi David Suchet. Atenţie la pronunţia numelui de familie al actorului. Să nu i-l pociţi, vă rog. Chiar dacă derivă din Suchedowitz şi, la un moment dat, într-o anumită limbă vorbită de strămoşii actorului, însemna „măcelar”, acum e nobil. Prin prestanţa purtătorului său, care anul trecut a devenit CBE — Commander of the Most Excellent Order of the British Empire.

David Suchet e reîncarnarea lui Poirot şi niciodată nu mai poate fi altcineva. Seria actorilor care l-au jucat pe Poirot trebuie să se încheie cu el. Am zis!

Teoremă: dacă e adevărat că unele personaje sunt parcă anume create pentru a fi interpretate de un anumit actor, chiar la zeci de ani distanţă de la naşterea lor, la fel de adevărat e că respectivul actor numai rolul respectiv trebuie să-l joace. Ipoteză: un anumit rol se potriveşte strict unui actor, născut special pentru a-l juca. Acela e al lui, i se potriveşte numai lui şi nu are voie să se „spurce” cu altele. După cum nici alţii nu au voie să „spurce” personajul consacrat de el. Demonstraţie: Numai John Nettles îl putea juca pe detectivul Tom Barnaby în Crimele din Midsomer. Numai Robert Powell putea juca rolul lui Isus în Isus din Nazareth al lui Zeffirelli (nu mai era necesar să se apuce de jucat agenţi secreţi şi detectivi incompetenţi, zău.) Să-mi fie iertată asocierea poate nepotrivită, dar am căutat exemple cunoscute şi grăitoare. Nu mai ştiu unde anume e locul logic al concluziei în demonstraţia unei teoreme, aşa că o aşez aici, cu de la mine putere: David Suchet e reîncarnarea lui Poirot şi niciodată nu mai poate fi altcineva. Seria actorilor care l-au jucat pe Poirot trebuie să se încheie cu el. Am zis!

Un film cu Poirot-Suchet e o adevărată şcoală de actorie şi regie. Nimeni nu dă rateuri. Nimeni nu şchiopătează, nu se bâlbâie. E un ansamblu şi armonios, şi melodios. O fiinţă vie, şi frumoasă, şi deşteaptă, dacă vreţi. Suchet e londonez get-beget şi a jucat Shakespeare. A primit premii pentru prestaţia pe scenă. Pomeneam şi altădată de faptul că actorii de film cei mai buni pleacă din teatru. Teatrul rămâne marea lor dragoste şi, câteodată, se întorc la ea. Rafinamentul şi subtilitatea jocului de pe scenă pornesc. Acolo, pe scenă, învaţă actorul că nu pe el vrea să-l vadă lumea, ci pe personajul pe care îl joacă. Suchet a înţeles foarte bine asta şi l-a studiat temeinic pe Poirot. I-a alcătuit un dosar gros. A învăţat să vorbească cu accent franţuzesc. N-aş fi crezut că voi spune aşa ceva despre un englez, dar îi şade mult mai bine decât accentul englezesc! Particularităţile de sintaxă şi de vocabular, recunoscute în vorbirea detectivului numai de către cei ce cunosc bine ambele limbi, au un farmec unic. Unică e şi arta minciunii la Poirot, de care se foloseşte ca să afle informaţii sau pentru a-i face pe alţii să se dea de gol. Geniul Poirot se ascunde în capul de forma unui ou al detectivului, în spatele ochilor săi verzi, care strălucesc ca ai pisicii noaptea, atunci când îi vine o idee.

În prima tinereţe, îmi doream să fiu când personajul detectiv, când creatorul lui. Mai târziu, am vrut să fiu numai creatorul său. Sir A. C. Doyle nu a apucat să spună totul despre Sherlock Holmes. Nu l-a trăit. L-a născut, ne-a povestit întâmplări din viaţa lui, pe urmă a murit şi ne-a lăsat cu buzele umflate. La fel a făcut şi Agatha Christie cu Poirot. Ea s-a lungit mai mult, cică bietul Hercule ar fi împlinit 125 de ani. S-a îndurat de el, până la urmă. E singurul detectiv imaginar căruia i s-a publicat un necrolog la moarte. A plâns lumea după el, sunt convinsă. Poate ar fi plâns şi după Jane Marple, dar ea aşteaptă încă să apară actriţa potrivită în care să se încarneze. Momentan, Hercule o eclipsează.

*

Aş fi în stare să comit crime ca să stau de vorbă cu Poirot, chiar dacă m-ar trimite apoi la închisoare. M-aş angaja să-i scriu memoriile şi să i le traduc. Aş mânca şi picioarele de porc gătite de el pe post de delicatesă. Numai să petrec câteva ceasuri cu el. Dacă nu-mi găsiţi numele în următorul număr din revistă, să ştiţi că am plecat pe urmele lui. Dar mă voi întoarce înapoi. Şi am de gând să vă bântui.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.