Actualitatea romanului istoric

Articol publicat in:Stiri | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

Când trăieşti un prezent agitat, aşa cum se întâmplă să trăim în ţara noastră, dar cum se trăieşte, fără-ndoială, şi-n alte zări, ai putea crede că răgazul unei priviri retrospective este un lux. Şi totuşi, judecând după numărul de romane cu subiect istoric care au apărut în ultimii ani (şi mă gândesc aici nu doar la exploatarea în cheie thrilleristică a, de pildă, perioadei marilor Cruciade, ci şi la realizări literare mai „sobre”, cum ar fi ultrapremiatul Wolf Hall, de Hilary Mantel), judecând după această abundenţă, ziceam, concluzia logică este aceea că cerinţa e în continuare crescută.

Ce ne atrage, astfel, spre romanul istoric, deşi datele sociale şi culturale ale prezentului nu favorizează o atare „reverie”? D-voastră citiţi romane istorice? De ce? Care este cel mai recent titlu citit? Ce apreciaţi cel mai mult la acest gen literar?

Am adresat aceste întrebări mai multor cititori cunoscuţi în rândul celor care frecventează blogurile româneşti de recenzii. Şi iată cine a avut amabilitatea să ne răspundă…

Mircea PRICĂJAN

— • —

Răspund anchetei:

Adina BARVINSCHIDragoş C. BUTUZEAAdrian DAVIDWilkins MICAWBERRONTZIKIZUM

— • —

Adina BARVINSCHI
http://adinab.wordpress.com/

Cititorul deformat

Că ficţiunea istorică are o cotă-parte importantă din industria actuală a cărţii este evident: în topurile de vânzări din nenumărate ţări găsim o mulţime de romane istorice sau pseudo-istorice, vâlva creată de unele dintre ele fiind indiscutabilă, iar librăriile de la noi şi de aiurea oferă rafturi întregi de ficţiune istorică pentru toate buzunarele.

Ficţiunea istorică e îndeajuns de versatilă pentru a atrage cititori de tipuri diverse, de la cei care savurează un roman despre codurile ascunse în modul în care sunt stivuite tibiile în catacombele Parisului şi până la cei care, excedaţi de manualele de istorie prea seci, caută ficţiuni istorice care să-i ajute să înţeleagă pe viu o epocă.

De ce citim romane istorice? Conform unui studiu realizat la Universitatea din Manchester de un colectiv condus de Jerome De Groot, autor al unor volume importante pentru studierea ficţiunii istorice, motivele pentru care oamenii citesc romane istorice sunt diverse: pentru a se educa privind o anumită perioadă istorică, pentru a savura povestea, pentru a scăpa din lumea contemporană, pentru a studia în amănunt aspecte specifice ale unei epoci sau ale unui personaj istoric, pentru a se integra în comunitatea cititorilor de ficţiune istorică, din obligaţie faţă de un grup de lectură etc. Ficţiunea istorică e îndeajuns de versatilă pentru a atrage cititori de tipuri diverse, de la cei care savurează un roman despre codurile ascunse în modul în care sunt stivuite tibiile în catacombele Parisului şi până la cei care, excedaţi de manualele de istorie prea seci, caută ficţiuni istorice care să-i ajute să înţeleagă pe viu o epocă.

Eu fac parte, admit, din această ultimă categorie: dacă în copilărie am ras cu elan toate romanele istorice pentru copiii şi pentru adulţi existente în biblioteca de judeţ, studiile ulterioare (din păcate oarecum de specialitate) m-au stricat şi m-au făcut să savurez doar ficţiunea istorică exactă din punct de vedere istoric – evident, în limitele în care istoria e o disciplină exactă –, în dauna romanelor care romanţează istoria. Este tristă viaţa aceasta, pentru că cele mai multe romane istorice de care am dat după facultate au meritul de-a schimba istoria ici-colo, în părţile esenţiale, şi deci de a-mi suscita nemulţumirea. De ce această pasiune pentru exactitate? Pentru că mi se pare o pierdere de timp să citesc fantasmele despre istorie ale unui ins oarecare, pentru că măcar un sfert din cei care citesc un roman istoric inexact vor rămâne ferm convinşi că „aşa s-a întâmplat”, pentru că istoria noastră e îndeajuns de bogată şi de spectaculoasă pentru a nu fi nevoie să fie machiată, pentru că cel mai adesea inovaţiile din astfel de romane sunt rod al lenii, al ignoranţei şi al dorinţei de a da un plus de senzaţional unei cărţi.

Cum arată pentru mine un roman istoric bun? E unul care, dacă se poate, ocoleşte perioadele despre care s-a scris deja enorm (Tudorii, naziştii, Leonardo da Vinci…), nu modifică lucrurile ştiute despre perioada aleasă şi despre oamenii care trăiau pe atunci, brodează în jurul lucrurilor neştiute, e scris plăcut şi te ajută să înţelegi mai bine ce se întâmpla pe atunci. Ca regulă generală, nu citesc romane despre conspiraţii, coduri secrete, fii pierduţi ai lui Cristos şi alte bazaconii, şi nu le văd nici rostul. Îmi sunt însă pe plac romanele istorice umoristice, atâta timp cât nu o iau urât pe arătură (apostolul Pavel ca ninja, Ludovic al XIV-lea şi pasiunea lui pentru speologie…).

Din păcate, găsesc destul de rar romane istorice care să îndeplinească cerinţele minime enunţate mai sus. Până la urmă, însă, cele mai multe scrieri de ficţiune sunt, într-un fel, romane istorice – se întâmplă cândva şi îţi dau informaţii despre acel cândva, iar pentru cititorul care citeşte pentru a afla mai multe despre o anumită perioadă poate fi mai util un roman bine documentat şi artistic realizat, dar care nu se încadrează în canoanele romanului istoric, decât un roman declarat istoric, dar romanţat prea mult.

Dragoş C. BUTUZEA
http://www.chestiilivresti.blogspot.com

Eu înţeleg prin roman istoric şi romanul care tratează epoci mai apropiate, de pildă secolul trecut. Întâmplările din viaţa unui om de la începutul secolului XX par la fel de diferite ca cele ale lui Richard Inimă de Leu. Ca urmare, dacă aş vorbi despre Casa Buddenbrook sau La umbra fetelor în floare, n-aş fi departe de Ivanhoe sau Cei trei muşchetari.

Totuşi, ca să păstrez condiţia impusă şi să nominalizez ultimul roman istoric citit, îmi răsfoiesc repede blogul şi găsesc romanul lui John Fowles, Iubita locotenentului francez, o poveste de moravuri din epoca victoriană.

Mai există un pericol, în ceea ce priveşte romanul istoric. Acesta poate aluneca foarte uşor în kitsch.

Însă îmi vin în minte de îndată câteva exemple de roman istoric dintre cele socotite îndeobşte de toată lumea drept „romane istorice” şi pe care le-am citi cu mare plăcere. Cele ale lui Alexandre Dumas – cred că primele mele romane de gen –, Eu, Claudius împărat al lui Graves, dar şi opere literare „serioase” ce tratează teme istorice, cum este Măsurarea lumii a lui Daniel Kehlmann sau Ambasadorul lui Ioan Mihai Cochinescu.

Cred că romanul istoric este de două feluri:

1. acela care reuşeşte să mă transpună, ca sub o vrajă, vizual şi mental, în acea epocă – prin descrieri şi prin psihologia personajelor;

2. acela care are o atitudine critică a celui de azi faţă de o epocă îndepărtată despre care se povesteşte.

Mai există un pericol, în ceea ce priveşte romanul istoric. Acesta poate aluneca foarte uşor în kitsch. Atunci când, ca să înţeleagă ceva, cititorul are nevoie să consulte sursele „adevărate” ale istoriei. Să abandonezi cartea pentru a consulta o enciclopedie, că altfel nu înţeleg nimic, iată ce înseamnă că autorului nu i-a reuşit romanul.

Altfel, viziunea scriitoricească, coerenţa perfectă a amănuntelor istorice cu faptele şi gândirea personajelor este de ajuns cititorului de a savura un roman istoric reuşit.

Adrian DAVID
http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/

Elogiul lui Dumas

Dacă ai prins gustul ficţiunii citindu-l pe Alexandre Dumas, aşa cum este cazul meu, tragi la romanele istorice precum ursul la miere. Ani la rând am păşit pe caldarâmul însângerat al Parisului de acum câteva sute de ani, am savurat intrigi de curte, am scăpat din oraşe asediate şi din urmăriri, din capcane şi bătălii, dar, mai presus decât orice, m-am duelat şi am asistat cu sufletul la gură la numeroasele încercări cu care providenţa, prin intermediul penei lui Dumas, i-a încercat pe d’Artagnan şi pe prietenii săi.

Am citit Numele trandafirului într-o singură noapte, netulburat nici măcar de numeroasele citate în latină al căror înţeles îmi scăpa. A fost bulversant. Era ca şi cum Borges s-a apucat să scrie cu mâna lui Dumas.

Cum să nu fii satisfăcut atunci când muschetarii îi joacă un renghi marelui lor duşman, cardinalul de Richelieu, şi acoliţilor său, veninioasa Milady de Winter şi perfidului Rochefort? Cum să nu stai cu sufletul la gură atunci când mâna de maestru a lui Dumas îi lasă pe d’Artagnan, Athos, Aramis şi Porthos în situaţii de viaţă şi de moarte? Cum să nu dai pagină după pagină, neţinând cont de faptul că a doua zi vei merge la şcoală cu ochii cârpiţi de somn?

Anii au trecut şi, chiar dacă nu mai recitesc în fiecare vacanţă de iarnă Cei trei muschetari, pasiunea pentru ficţiunile istorice a rămas intactă. Acum vizitez miraculosul univers al romanelor de capă şi spadă mai mult în memorie. Au rămas, însă, urme adânci de pe urma frecventării asidue a lui Dumas & comp. În primul rând, îmi plac romanele cu cap şi coadă, în care se face mai mult decât se gândeşte. Poate de aceea îl prefer pe Tolstoi lui Dostoievski, să zicem. Şi, poate, şi pentru minunatele sale pagini despre bătălii din Război şi pace şi din Hagi Murad.

Dar filonul magiei lui Dumas, care părea pierdută definitiv, l-am redescoperit doar în miraculosul roman de debut al lui Umberto Eco. Am citit Numele trandafirului într-o singură noapte, netulburat nici măcar de numeroasele citate în latină al căror înţeles îmi scăpa. A fost bulversant. Era ca şi cum Borges s-a apucat să scrie cu mâna lui Dumas. Erudiţie medievală asezonată cu răsturnări de situaţie, personaje pe care le vedeai în carne şi oase mai ceva ca la cinema, umor – tot tacâmul, ce să mai. Am citit, apoi, pe măsură ce au fost traduse în română, şi celelalte romane ale lui Eco. Dar şi minunatele broderii metaficţionale semnate de Milorad Pavic, Ştefan Agopian sau Lawrence Norfolk.

Vă imaginaţi cu câtă plăcere l-am regăsit pe Dumas, de această dată ca personaj literar, în Cimitirul din Praga, ultimul roman al lui Umberto Eco. Este tributul pe care italianul îl plăteşte celui de la care a învăţat meşteşugul de a-şi ţine cititorii cu sufletul la gură. Mi-am dat seama că magia lui Dumas încă funcţionează în epoca iPhone-ului. Şi va rămâne intactă şi de acum încolo, deoarece, după cum o descrie un personaj al lui Arturo-Pérez Reverte, un al urmaş de seamă al lui Dumas, este „un drog care crea dependenţă şi care încă mai creează“.

Wilkins MICAWBER
http://ce-am-mai-citit.blogspot.com

Mă atrag şi pe mine romanele istorice, dar e complicat să explic de ce, mai ales că e vorba de o categorie dificil de definit riguros. De ce există un consens asupra apartenenţei la gen pentru Cei trei muschetari, dar Călătoria diletanţilor a lui Okudjava nu are acest statut, după cum şi mai greu i l-ar accepta cineva romanului Provizorat de Gabriela Adameşteanu? Până la urmă (asta s-a observat demult) romanul istoric nu diferă principial de romanul SF. Ambele specii propun manipulări pe axa temporală: primul, cu orientare înspre trecut, celălalt, înspre viitor. Cu toate astea sunt amator de romane istorice, dar nu mă număr printre iubitorii de literatură SF. Iată – vor zice unii – un conservator, un paseist care se simte mai bine în universul celor care s-au întâmplat decât în lumea nesigură a lui „mâine”. Foarte posibil. După cum poate să fie vorba şi de curiozitatea individului care, neavând pregătirea, răbdarea şi rigoarea istoricului de meserie preferă forma romanţată a istoriei.

Ar fi […] păcat să ne cramponăm cu prea multă inflexibilitate în zona factualului, refuzând să ne bucurăm de zorzoanele pe care romancierii le ataşează câteodată istoriei.

E o explicaţie care poate fi acceptată cu amendamentul, formulat încă de Aristotel, că scriitorul, spre deosebire de istoric, prezintă fapte care s-ar fi putut întâmpla, pe când cel de al doilea relatează (în mod ideal) fapte întâmplate cu adevărat. Cardinalul Richelieu al lui Alexandre Dumas-tatăl nu e acelaşi cu cardinalul Richelieu al lui Jules Michelet, şi asta nu pentru că Michelet ar fi, până la proba contrarie, un narator perfect creditabil, iar Dumas, unul subiectiv. La fel de valabil pentru Ludovic al XI-lea din Quentin Durward de Walter Scott şi pentru acelaşi personaj văzut tot de Michelet, pentru Ştefan cel Mare din Fraţii Jderi de Sadoveanu sau din Istoria… lui Iorga. Kakania lui Musil nu e Imperiul Austro-Ungar din cărţile de istorie şi aşa mai departe, cu exemple nenumărate. Punând punct divagaţiilor teoretice, răspund că cel mai recent recitit roman istoric e Regii blestemaţi de Maurice Druon. Un clasic care poate fi revizitat oricând cu profit – eu am recitit toate volumele fără mare greutate. Venind la autori mai noi şi mai de la noi, am citit în vara asta nu fără plăcere Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi de Ruxandra Ivăncescu.

Mi s-au pus întrebări dificile şi nici ultima nu e uşoară. Dacă ar fi să dau totuşi un răspuns, aş zice, reluând firul unei idei începute mai sus, dar neduse până la capăt, că romanul istoric e un bun aliment pentru potolirea curiozităţii cititorului. Ar fi pe de altă parte păcat să ne cramponăm cu prea multă inflexibilitate în zona factualului, refuzând să ne bucurăm de zorzoanele pe care romancierii le ataşează câteodată istoriei. Şi – acum chiar închei –  o mai bună cunoaştere a unor fapte trecute (chiar cu medierea subiectivă a scriitorului, căci principiul e cel care contează) ne poate ajuta să pricepem ceva din evenimentele prezentului. Asta nu neapărat pentru că istoria s-ar repeta, ci pentru că oamenii au cam aceleaşi năravuri, indiferent de vremuri, iar romancierii talentaţi ştiu al naibii de bine să le observe.

RONTZIKI
http://www.rontziki.ro/

Aparent, datele sociale şi culturale ale prezentului nu favorizează în general „reverii”, nu doar pe cele retrospective, dar, paradoxal, uneori, chiar prezentul ne împinge spre aceste reverii.

Ca să-l parafrazez pe Woody Allen, care vorbeşte despre atracţia trecutului în recentul film Midnight in Paris, „Realitatea este că nostalgia înseamnă negare. Negarea prezentului dureros”.

Cred că astăzi, mai mult decât oricând, căutăm să definim un „timp” perfect, în care să se regăsească acele obiceiuri, atitudini, viziuni bune din trecut, de care generaţiile ultimului secol au uitat, dar şi evoluţia, ceea ce acest secol a adus nou şi, de necontestat, necesar.

Constat în ultima vreme o preocupare generalizată pentru trecut, nu doar în ceea ce priveşte literatura.

Acest interes întăreşte ideea că, într-adevăr, prezentul ne determină să căutăm în trecut, fie că este vorba de nostalgie şi de căutarea, măcar cu gândul, a unor vremuri care par mai atrăgătoare, fie că este vorba de încercarea de cunoaştere a trecutului, de căutarea înţelegerii acestuia, pentru că, fără lecţiile trecutului, pe care, devine din ce în ce mai evident, omenirea nu le-a asimilat suficient, viitorul nu sună foarte bine.

Criza societăţii în care trăim – şi nu mă refer doar la România şi nici la criza financiară – ne obligă parcă să căutăm răspunsuri în vremuri în care viaţa era altfel…nici pe departe atât de confortabilă ca acum, dar era mai „tacticoasă”, cum spunea Marin Sorescu.

N-aş putea spune că sunt un cititor avid de romane istorice şi, în mod normal, pentru mine categoria unui roman nu este un criteriu definitoriu pentru alegerea lui, dar, după citirea câtorva romane istorice româneşti contemporane care mi-au plăcut foarte mult, intenţionez să mai citesc.

Cel mai recent titlu este Zilele regelui de Filip Florian şi a fost o plăcere să redescopăr istoria, să citesc despre omul Carol dincolo de regele scorţos din cărţile de istorie şi, mai ales, să gust atmosfera din acea perioadă, m-am simţit de parcă aş fi locuit în mijlocul Lipscaniului în Bucureştiul locuit de toate naţiile, de la germani la sârbi şi la turci, şi am constatat cum România păşea puţin câte puţin pe drumul unui anume tip de dezvoltare prin apropierea de Vest, cum plutea în aer o efervescenţă naţională…

Cred că astăzi, mai mult decât oricând, căutăm să definim un „timp” perfect, în care să se regăsească acele obiceiuri, atitudini, viziuni bune din trecut, de care generaţiile ultimului secol au uitat, dar şi evoluţia, ceea ce acest secol a adus nou şi, de necontestat, necesar.

Pentru a găsi formula, trebuie să mai privim şi în urmă, dar nu e suficient să cunoaştem trecutul doar la nivel informaţional, prin înghiţirea tonelor de informaţii de care dispunem mai uşor şi mai mult decât în orice altă perioadă, ci prin „simularea” unor stări, prin asimilarea unor viziuni… Şi cum se pot transmite cel mai bine stările, trăirile altfel decât prin intermediul artelor?!

Cred că aceasta este explicaţia orientării sau, mai bine zis, întoarcerii, atât în literatură, cât şi în alte domenii artistice, către istorie.

ZUM
http://zumcititor.wordpress.com/

Greu, foarte greu. Cred că nimic nu mă enervează mai tare decât categoriile – în muzică, literatură, film, ce-o mai fi. Nu ştiu dacă am zis vreodată că am citit un roman istoric sau un roman de dragoste, eu citesc cărţi care-mi plac, cărţi care nu-mi plac, cărţi care mă lasă indiferentă (e destul de inexact şi asta, dar n-am suficient spaţiu să dezvolt). Deci nu sunt sigură că răspunsul meu va fi bun.

Cum să nu vrei să citeşti o poveste pe care n-o poţi lega automat de nimic şi eşti nevoit s-o laşi să-ţi zburde prin cap aşa, ca atare?

Dacă scotocesc prin colţurile memoriei, dau de nişte romane de Sadoveanu, de altele ale căror titluri (sau autori) le-am uitat de mult, de chestii gen Cavalerii Pardaillan (dar oare ăsta e istoric sau de aventuri? dilemă…), de Dumas sau de cine ştie ce alt francez citit în copilărie. Nimic altceva. Sigur, toate cărţile despre perioada comunismului pot fi considerate istorice. Nu? Sau cele plasate pe la 1920, să zicem. Deşi am impresia că la roman istoric sunt încadrate mai degrabă poveştile din perioade despre care nimeni din preajmă n-are cum să-şi aducă aminte. Rochiile lungi, regii războinici care-şi decapitează nevestele, intrigile de palat sunt ingrediente necesare. Cel puţin aşa cred. Aşa că dacă mă gândesc la „istoric” în felul ăsta, am impresia că ştiu şi de ce citim astfel de cărţi.

Trecutul foarte îndepărtat din romanele istorice şi viitorul la fel de îndepărtat care apare în romanele SF sunt probabil cam acelaşi lucru (cred că pot să bag şi lumile magice din fantasy aici). Perioade care ne permit aproape orice şi care nu-s deloc atât de diferite una de alta pe cât par. Într-una avem pălării şi jabouri, în cealaltă costume avangardiste, într-una avem cai şi trăsuri, în cealaltă nave spaţiale sau cine ştie ce alte mijloace de transport. Sigur, perioadele trecute ne limitează un pic, ştim că o casă, o trăsură sau o rochie arătau într-un fel şi dacă în carte nu-s cum ştim ne cam supărăm. Însa ideea principală ar fi că, scoţând povestea din prezent, din lumea pe care o ştim bine şi de care ne ciocnim la tot pasul, e liberă – povestea – să îşi vadă de ale ei, fără constrângeri. Normal că asta place, normal că e ceva ce atrage şi un scriitor, şi un cititor. Cum să nu vrei o lume numai pentru eroii tai? Cum să nu vrei să citeşti o poveste pe care n-o poţi lega automat de nimic şi eşti nevoit s-o laşi să-ţi zburde prin cap aşa, ca atare?

Sigur, eu doar presupun lucrurile astea. Dar aşa, presupunând, sunt aproape sigură că nu citeşte nimeni romane istorice din cine ştie ce nostalgii. Ci pur şi simplu pentru ca oamenilor le place, uneori, să se piardă prin povestea din carte, printre personaje şi locuri care par aproape fantastice chiar dacă odată ele au existat. Altfel, istoria şi personajele ei sunt subiecte ca oricare altele. Depinde doar de scriitor ce face cu ele.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • O provocare de la revista Suspans :) | Rontziki said:

    […] Părerile câtorva “cititori cunoscuţi în rândul celor care frecventează blogurile româneşti de recenzii” le citiţi în Actualitatea romanului istoric. […]

  • polimedia.us/fain/ said:

    Actualitatea romanului istoric – Suspans-ro…

    Actualitatea romanului istoric in sau pentru sase bloggeri…

  • magda said:

    un autor de roman istoric a fost si j g farrell. farrell a scris cu delicatete si umor trei (patru, daca nu murea) romane despre destramarea imperiului britanic in diferitele parti ale lumii unde se intinsese. cele trei carti sint: the siege of krishnapur, the singapore grip si troubles.

  • Şi a fost 2011... | Rontziki said:

    […] la revista Suspans, am primit invitaţia de a povesti despre Actualitatea romanului istoric şi mi-a făcut mare plăcere să scriu pe această […]

  • O.Z. said:

    Principele- Eugen Barbu

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.