Primul meu Stephen King

Articol publicat in:Stiri | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Recunosc, pentru această primă anchetă a revistei Suspans m-am inspirat din excelenta colecţie „Prima dată” a Editurii Art, în care au apărut până acum cinci titluri, toate adunând mărturii personale din partea unei sume însemnate de oameni ai culturii cu privire la prima experienţă legată de diferite obiecte, stări, aventuri…

Am tras, astfel, spuza pe turta noastră, gândindu-mă că nimic nu-i mai potrivit ca început decât Stephen King. Întotdeauna m-au fascinat poveştile de viaţă care au în centrul lor cărţile. Şi ca mine am certitudinea că sunt mulţi…

Mai jos vă oferim câteva astfel de poveşti, diferite, toate, şi-n acelaşi timp foarte asemănătoare. Iar pe cei dintre voi, cititorii noştri, care-şi doresc să preia provocarea, vă aşteptăm comentariile aici sau pe Forumul revistei, la discuţia cu acelaşi subiect.

Ţin să le mulţumesc, în final, tuturor celor care au avut amabilitatea de a răspunde anchetei noastre.

Mircea Pricăjan

— •

Răspund anchetei:

T. O. BOBEDan-Liviu BOERIULucian-Dragoş BOGDANIvona BOITANOliviu CRÂZNICŞtefana CZELLERMihail GĂLĂŢANUAntuza GENESCURadu Pavel GHEOCosti GURGUAdela MARCOVAna-Veronica MIRCEAMihai-Dan PAVELESCULiviu RADUIleana SCIPIONELaura SORINOana STOICA-MUJEATudor Călin ZAROJANU

— •

T. O. BOBE
(scriitor)

Prima lectură din Stephen King a fost Misery, cred că prin ‘93, cînd eram în anul IV de facultate. Am apreciat la cartea aia punerea în scenă, prin conflictul dintre Paul Sheldon şi Annie Wilkes, a conflictului între identitatea scriitorului şi imaginea proiectată de el în cîmpul de receptare, dar şi a celui interior între scrisul ca artă şi scrisul profesionist. Au urmat The Shining şi, dacă nu mă înşel, Carrie, din care nu mai ţin minte nimic. Aici s-a încheiat aventura mea cu Stephen King, pentru că opţiunea lui mi s-a părut cît se poate de limpede: în ce-l priveşte, a învins Annie Wilkes.

Dan-Liviu BOERIU
(cronicar literar)

Primul meu Stephen King? A fost anul trecut: Misterul regelui/despre scris, carte pe care n-am citit-o datorită numelui autorului, ci pentru că voiam să văd cum sună traducerea lui Mircea Pricăjan. Aşadar, spre deosebire de fanii maestrului, eu am citit prima carte a lui mânat de curiozităţi adiacente subiectului. Prima întâlnire a fost, deci, oarecum impură, însă deloc neplăcută (ah, ce-mi place litota asta salvatoare!). Trebuie să recunosc că am fost contrariat de modul în care Stephen King înţelege arta scrisului, şi anume ca pe un meşteşug care necesită multă muncă brută, mult mai importantă decât reveria seacă, dătătoare de impulsuri creative imediate. Există filtre succesive ale produsului final, iar King ţi le explică metodic, inginereşte, algoritmic. Mi s-a părut că intenţia autorului a fost aceea de a inocula ideea că meseria de scriitor se practică într-o foarte strictă dozare a responsabilităţii, laolaltă cu o permanentă grijă faţă de creionarea primelor cadre ale acţiunii. Pentru că, o spune King, după ce îşi „dau drumul”, adică după ce primesc chip şi identitate, personajele sale acţionează independent, luându-l uneori prin surprindere până şi pe el!

Nu pot să spun că acest curs de creative writing m-a fascinat extraordinar. Însă dacă scopul cărţii a fost acela de a mă face curios în a căuta romanele aceluiaşi autor, aici a reuşit. Pentru că nu m-am oprit, fireşte, la această primă carte. Voiam să văd dacă St. King e dintre adepţii lui „Practice what you preach”. Şi s-a dovedit că e. Iar faptul că, prin intermediul Misterului regelui, a decis să ofere fanilor ocazia de a arunca o scurtă privire în atelierul său, lucrul ăsta nu poate fi decât apreciat. Tot aşa cum îmi place la nebunie să mănânc în restaurantele unde, cu iscusinţă şi ingeniozitate, bucătarul pregăteşte în faţa ta mâncărurile tale preferate, făcându-te părtaş la micile lui secrete gastronomice.

Lucian-Dragoş BOGDAN
(scriitor)

Primul meu Stephen King… nu am ştiut că este un Stephen King.

Eram adolescent şi am împrumutat de la fratele meu cartea Fugarul de Richard Bachman. Am fost atât de fascinat de carte – de ritm, tensiune, desfăşurarea acţiunii, final –, încât după ce am terminat-o am dat fuga la librărie să mi-o cumpăr şi eu.

A trecut ceva vreme de la acea lectură până când mi-a căzut în mână cartea Carrie. Nu mi-a plăcut şi nu m-am mai străduit să citesc altceva de Stephen King.

Ulterior, am fost uluit să aflu că Stephen King şi Richard Bachman sunt una şi aceeaşi persoană. Nu am putut înţelege cum acelaşi autor a putut scrie două cărţi care să se afle la poluri opuse în conformitate cu gusturile mele. Dornic să mă lămuresc cum stau lucrurile, am pus mâna pe altă carte a lui Stephen King. Nu mai ştiu dacă a fost “The Shining” sau Christine, cert este că nu am avut nevoie să citesc mult din ea pentru a-mi da seama că genul de literatură abordat de acest autor nu este pe gustul meu.

Nu am mai citit nicio altă carte scrisă sub pseudonimul Richard Bachman. Aşa că, la întrebarea dacă îmi place sau nu Stephen King, eu aş putea răspunde: “o anumită latură a sa”.

Ivona BOITAN
(scriitoare)

Relaţia mea cu Stephen King e una ciudată. Cred că pot spune că este scriitorul pe care deşi l-am citit foarte puţin m-a influenţat mult. Nu sunt fan dar îi simt prezenţa în aproape tot ce scriu. Îmi scot pălăria în faţa lui, iar în faţa lui Hitchcock îmi scot pălăria cu cap cu tot. De la ei am învăţat că un scriitor care-şi doreşte în cărţile lui suspansul lucrează mai mult cu emoţiile cititorului decât cu propriile cuvinte. Şi că de câte ori scrii ceva trebuie să ai în faţa ochilor tăi reacţia celor care-ţi urmăresc personajele şi povestea. Şi că dacă poţi să-i readuci în copilărie prin povestea ta ai câştigat partida. Publicul de suspans este în mod obligatoriu un copil curios. Dar prin asta nu vreau să spun copilăros în sensul că-i poţi vinde gogoşi. Nici gând. Logica şi motivaţia acţiunii şi a personajelor sunt ceea ce dau putere unei naraţiuni a lui King. Sigur, asta după ce accepţi o premiză puţin ieşită din comun …

Cred că prima întâlnire cu Stephen King a fost în Shining. Hotelul acela malefic în care răul e instalat în fiecare cameră de ani de zile şi care-şi cere drepturile şi binele care e întotdeauna copil şi fragil prin iubirea pe care o are pentru cei din jur m-au marcat multă vreme.. Suntem mici copii în faţa răului dar cumva prin iubire şi prin dorinţa de a ne salva pe noi şi pe cei pe care-i iubim, reuşim să-l învingem. Trebuie să recunoaştem aici o temă biblică…

Cred că Stephen King este de fapt un regizor care-şi scrie filmele. Cred că el înainte de a se apuca de scris îşi proiectează filmul cap coada şi apoi începe să-l povestească în cuvinte. La el totul este extrem de vizual, de motivat şi puternic. De asta se şi citeşte atât de uşor. De asta şi aşa de multe scenarii după cărţile lui.

În concluzie, deşi nu am multe cărţi scrise de el în bibliotecă îi mulţumesc că există şi sunt convinsă că datorită lui există astăzi în lume mult mai mulţi cititori. Pentru că un lucru e clar. Se pricepe ca nimeni altul să-ţi deschidă apetitul pentru cărţi!

Oliviu CRÂZNIC
(scriitor)

Două nopţi în Salem’s Lot

Cred că am ştiu de King întotdeauna, având în vedere că eram foarte mic când am văzut pe video Carrie, dar prima experienţă literară legată de el avea să întârzie ceva, deoarece răsfoindu-i operele, o primă impresie care îmi rămăsese a fost aceea că scriitorul se axează strict pe şoc – în limbaj ca şi în imagistică, ceea ce nu e tocmai pe gustul meu (prefer senzaţiile subtile celor aruncate în faţă). Aşadar, fără să evit neapărat cărţile în cauză, nu am făcut demersuri speciale pentru a le procura, concentrându-mă pe cu totul altele.

Într-o zi însă, un prieten de-al meu a adus vorba de Salem’s Lot în contextul unei discuţii despre vampiri – şi, în mod straniu, am simţit o atracţie deosebită pentru această carte, al cărei titlu mă fascina. Am luat-o de la el în aceeaşi zi, şi aveam să o cumpăr în mai puţin de o săptămână, după o căutare disperată. Pentru că citind Salem, am înţeles că şocul la King poate fi un scop, dar poate fi şi un mijloc, un mijloc care să te ducă la sigur exact unde doreşte el.

Am citit Salem în două nopţi, şi au fost două nopţi în care literalmente mi s-a făcut frică. Ţineţi cont că eu citesc horror, am citit întotdeauna, dar în cele două nopţi nu m-am apropiat prea liniştit de ferestrele în care bătea noaptea neagră, şi nu este un sentiment pe care să îl am prea des. Însă Salem a însemnat mult mai mult pentru mine decât alte cărţi cu vampiri: în primul rând, atmosfera în care se plasa mitul (respectat la sânge, lucru rar) era absolut credibilă, iar, în al doilea rând, cartea oferea o explicaţie interesantă şi, până la un punct, demnă de luat în considerare, pentru unul din marile mistere ale Terrei – dispariţia completă şi subită a unor comunităţi, în condiţiile în care în urma lor rămân urme clare ale unor activităţi uzuale începute (ceşti de cafea caldă pe masă, ţigări fumegânde în scrumieră etc.). Iar această explicaţie era dată prin intermediul unei legende care avea rădăcini adânci în evenimente stranii şi incomplet elucidate, cum ar fi cazurile de vampirism raportate de oficialităţi în secolul al XVIII-lea, cazuri culminând cu execuţia oficială a „morţilor-vii”. De asemenea, Jimmy Cody este şi va rămâne unul din eroii mei preferaţi, iar abordarea lovecraftiană a problemei, mai ales în prima parte a cărţii, nu putea să nu fie un argument fatal în favoarea lui King…

Şi ca o încheiere – odată trecut prin Salem, am luat la mână tot ce însemna King. Nu mi-a plăcut totul, dar mi-a plăcut suficient de mult şi de tare, pentru ca orice nouă apariţie King să fie pentru mine un eveniment cu drag aşteptat. Pentru că, fără a fi întotdeauna pe gustul meu, atunci când este, este CU ADEVĂRAT…

Ştefana CZELLER
(scriitoare)

Primul meu Stephen King a fost Carrie, în 1993. Cred că am remarcat întâi poza destul de şocantă de pe copertă, o imagine din filmul după roman în care apare Carrie, acoperită de sânge.

Volumul, de dimensiuni mai reduse decât altele pe care le-am devorat apoi, m-a cucerit imediat. Probabil, alţii care au făcut atunci cunoştinţă cu King au socotit limbajul şi unele scene şocante. Cum e momentul din duşurile şcolii, când lui Carrie îi vine ciclul şi nu ştie ce se întâmplă cu ea. Mie mi-a plăcut faptul că puteam vedea toate lucrurile acelea întâmplându-se. Că era vorba despre fenomene precum telekinezia, care întotdeauna mi-au stârnit interesul. Că Stephen King reuşea să mă facă să cred într-un personaj fundamental opus lui, adică o adolescentă tulburată. Că personajul acela, care-şi pătează mâinile cu sânge, îţi rămâne până la urmă la suflet.

Nu m-a speriat, deşi era etichetat drept roman horror. În niciun caz ca Shining, mai târziu. De fapt, la Carrie, nu scenele dure mi-au dat fiori, ci acţiunile şi modul de gândire al anumitor personaje. Momma croşetând sub crucifixul ei de ghips. Liceenii care scriau pe pereţi Carrie White mănâncă căcat. Gândul că oamenii şi-ar putea face asemenea lucruri unii altora şi apoi să doarmă liniştiţi. Că poate, undeva pe aiurea sau la doi paşi de mine, în momentul când citeam romanul, chiar îşi făceau… „Carrie” a fost începutul unei lungi poveşti de dragoste literară, care continuă şi azi.

Mihail GĂLĂŢANU
(scriitor)

„One night stand”… cu Stephen King

Am început relativ „tîrziu” să citesc Stephen King.

Era prin 1994 sau 1995 – şi prima carte care mi-a căzut în mînă, ţin minte, era Salem’s Lot. POVESTEA M-A IMPRESIONAT.

Mi s-a părut mai multă decît un story cu vampiri. Cartea, însă, nu mi s-a părut grozavă, ca realizare în sine. Şi nici măcar ca o realizare literară.

Autorul ştia, totuşi, cît de cît, să manevreze personajele.

Nu totul era/părea verosimil, dar a fost un început. Fapt este – şi cert este că ea, cartea, avea un ceva al ei. Iar acel ceva era, în fapt, un ceva al autorului: autorul ştia să creeze atmosferă.

Unde punea el mîna… te şi vîra, direct, abrupt, în sosul dens al filmului epic, care era, la rîndul său, baroc, vînos, excesiv… toate la un loc, dar omul era bun, nene! Şi, de aceea, am căutat cu oarecare nervozitate un al doilea volum. Şi el a fost CARRIE.

Povestea, de data asta,  mi s-a părut mai bună, cartea, fără îndoială, peste cea anterioară.

Aşa am aflat că ea, CARRIE, este de fapt prima carte a lui Stephen King. Cel de după Richard Bachman.

STEPHEN KING nu m-a convins, însă, decît după SHINING. O capodoperă. A literaturii americane şi universale, în acelaşi timp. Unii, purii, strîmbă din nas cînd aud de Stephen King. Ăia trăiesc, nene, numai cu Thomas Pynchon…

Nimic de zis, Pynchon e chiar un mare scriitor, chiar dacă e cam… minimalist după gustul meu.

Am citit-o într-o noapte sau două. Un fel de… „one night stand” doar cu Stephen King. Şi, culmea, cu un… bărbat!

Cartea este, cu adevărat, ORBITOARE. Este un alt fel de ORBITOR al nostru… cel de toate zilele.

Are horror, atmosferă, fineţe, story… şi ce superpersonaje… are totul. Este dostoievskiană, în timp/pe măsură ce Stephen King este, la începuturi, edgarallanpoe-ian!

Au urmat, foarte bune, şi altele: MISERY, de exemplu. Sau CHRISTINE. O vreme, Stephen King chiar a reuşit să se reinventeze…

Antuza GENESCU
(scriitoare, traducătoare)

Stephen King s-a prezentat prima oară în biblioteca mea acum vreo şaptesprezece-optsprezece ani, cu Four Past Midnight, o culegere de patru nuvele. S-a întâmplat aşa cum spune un înţelept chinez când vorbeşte despre paharele de vin. Primul îţi astâmpără setea, al doilea îţi stârneşte buna dispoziţie, al treilea îţi dă o ameţeală plăcută, şi aşa mai departe, până când ajungi pe culmile extazului. Era la începutul anilor nouăzeci şi tocmai văzusem Misery la televiziunea iugoslavă. Pofta de carte în limba engleză era mare pe-atunci. De la micuţa bibliotecă americană a universităţii nu prea mai aveam ce alege, epuizasem sectoarele de science-fiction şi thrillere, dominate, atunci, de Ray Bradbury şi Ed McBain.

Four Past Midnight mi-a căzut în mână într-un moment deosebit de prielnic. Prima nuvelă, The Langoliers, am citit-o de două ori la rând. Când am terminat Secret Window, Secret Garden, am luat o pauză de-o zi. Aveam de-a face cu un autor care se mula perfect pe cerinţele mele, deci trebuia să-l savurez, nu să-l sorb fără să-i simt gustul. Mai ales că venea după Bradbury, din care citisem vreo zece cărţi la rând. Schimbasem brusc un autor major de science-fiction, un stil întemeiat pe înţelepciune blândă şi idei lansate în cascadă, cu suveranul genului horror, cerebral şi sobru. A fost o tranziţie benefică, şi nu doar din perspectiva câştigului spiritual. Riscând să devin a doua Annie Wilkes, am fost chiar geloasă că citesc şi alţii din singurul autor care nu m-a dezamăgit niciodată.

Nu mă înşel dacă spun că, peste încă douăzeci de ani, King îşi va păstra locul fruntaş pe care şi l-a ales singur în ierarhia mea de cititoare destul de năzuroasă.

Radu Pavel GHEO
(scriitor, traducător)

Am început cu primul lui succes: Carrie. Văzusem filmul lui Brian de Palma, aşa că volumul apărut în 1993 la Nemira, cu coperta aceea sîngerîndă, mi s-a lipit de retină. L-am citit noaptea, cum se cuvine, dar o noapte într-un cămin studenţesc nu are exact tăcerea aia necesară lecturii unui horror. Şi cumva a fost bine aşa. L-am putut gusta pe Stephen King- scriitorul, nu doar „maestrul horror-ului”. Adică povestaşul iscusit care ştie să intre ca nimeni altul în pielea unui copil, a unor adolescenţi, să facă dialogurile cele mai naturale din lume şi să jongleze cu sentimentele, cu nervii cititorului (ce-ţi inspiră de fapt Carrie? Dezgust, milă, simpatie, ură?).

După aceea am devorat Misery, It, Salem’s Lot, Shining. Mi-ar fi greu să mă hotărăsc la una din ele ca number one, dar m-a fascinat Misery şi nu neapărat pentru relaţia scriitorul-cititor/cel-mai-mare-fan, ci pentru dansul acela pe sîrmă între scrisul ca Artă (da, aşa, cu majusculă) şi scrisul ca meserie, comercial, vandabil şi aşa mai departe. Probabil dilema l-a ros pe Stephen King, căci a disecat-o pe larg în On Writing – altă carte din topul meu…

Costi GURGU
(scriitor)

Primul meu Stephen King s-a întîmplat în facultate, la începutul anilor 90, după ce am vizionat filmul Shining cu Jack Nicholson. Iar cartea a fost chiar Shining. Superbă. Excelent scrisă, tensiune, premiză bună, personaje memorabile. Cartea m-a cucerit definitiv şi mi-a creat imaginea unui scriitor literar pasionat de subiecte comerciale. Ideea în sine nu era originală, dar atunci mi-am dat seama că talentul lui King nu stă în originalitatea ideilor, ci în poveştile pe care le spune şi mai ales în profunzimea şi complexitatea personajelor sale.

Adela MARCOV
(critic de film)

Am luat prima doză de King demuuuult, prin liceu: Carrie, apărută la editura Nemira în 1993 (în colecţia Nautilus, dacă nu mă înşeală memoria) cu o copertă atroce din pricina căreia era să ocolesc cartea cu totul. Era o imagine din ecranizarea cu Sissy Spacek în rolul principal, şi mi se părea ceva total respingător în ochii ăia albaştri-bulbucaţi de nebună care se holbau acuzator de pe figura pictată cu sânge.

Dar mi-a plăcut de Carrie. De ea, de fata aia uşor zăludă în care hormonii şi puterile telekinetice pulsau la fel de intens. Mi-a plăcut şi de King. Scria comestibil dar nu de duzină. Scria de parcă îi păsa de personaje. De parcă erau mai mult decât plăsmuiri pe-o foaie de hârtie: vecini, prieteni, cunoscuţi, oameni pe care te aşteptai să-i întâlneşti la prima călătorie într-un orăşel de provincie american. Aşa ca l-am căutat şi savurat pe urmă în  Shining, Cimitirul animalelor, Oraşul bântuit şi cam tot ce s-a publicat pe la noi ori pe la alţii. E o poveste de iubire care va împlini curând 20 de ani, o relaţie lungă de-o viaţă.

Ana-Veronica MIRCEA
(scriitoare, traducătoare)

Prima carte de Stephen King pe care-am citit-o? A fost Shining, în 1993, anul în care a apărut la Nemira, în colecţia Babel. Şi, cu toate că nu m-am dat niciodată în vânt după literatura horror, asta mi-a plăcut. Muuult. Enorm. Am citit-o efectiv pe nerăsuflate. Am intrat în lumea ei de coşmar şi ceva – un soi de fascinaţie irezistibilă, mai puternică decât orice, m-a ţinut acolo. E mult de-atunci – 18 ani! – am uitat o serie de amănunte, n-aş fi în stare să povestesc de-a fir-a-păr acţiunea (apropo, fiindcă am deschis-o iarăşi mi s-a făcut poftă s-o recitesc), dar ţin minte atmosfera, încărcată de o groază aproape palpabilă. Şi-mi amintesc că mi-a plăcut cum sunt redate spaimele personajelor, mai ales ale copilului – adică extrem de realist; au ceva în comun cu spaimele mele de fetiţă cu imaginaţie uneori prea bogată, înfricoşată de întuneric. Poate c-o să scriu mai multe despre carte după ce-o s-o recitesc. Acum vreau să adaug doar că Stephen King a rămas de-atunci pe lista scriitorilor mei preferaţi.

Mihai-Dan PAVELESCU
(traducător)

Locurile lui King

Nu mai ştiu care a fost primul Stephen King pe care l-am citit. Ştiu doar că la un moment dat din anul cu Întoarcerea lui Jedi (mă gugălesc şi văd că a fost 1983), am văzut în aceeaşi seară şi Carrie (mă mai gugălesc o dată şi văd că filmul este din 1976; să nu fi citit cartea până atunci?).

Nu mai ţin minte prima lectură din King. N-am avut oricum o memorie strălucită şi de aceea m-am încăpăţânat să nu-mi fac fişe de lectură, să ţin minte stări, nu citate.

Îmi aduc însă bine aminte unele locuri pe care le-am petrecut cu King:

O cameră de baie cu uşa închisă, într-un hotel de la mare, vara, citind până spre dimineaţă Talismanul, aşezat pe colacul closetului. Tudor avea un an şi dormea dincolo de uşă. Îi vedeam în fiecare zi chipul suprapus peste Sawyer.

O bancă de plastic pe peronul staţiei de metrou Izvor; cum mergi spre Piaţa Unirii, cea mai dinspre coada trenului. Acolo am coborât destule dimineţi în drum spre serviciu; trebuia să schimb la Unirii, plecam mai devreme de acasă şi citeam câte o jumătate de oră Christine sub privirile suspicioase ale lucrătorilor din staţie.

Apartamentul din Drumul Taberei, noaptea, singur, aprinzând luminile cu grijă când treceam dintr-o cameră în alta, ca să pot continua să citesc IT noaptea.

Apoi Vrăjitorul şi globul de cristal la care am plâns după mult timp aşa cum nu mai credeam că mai ştiu.

Liviu RADU
(scriitor, traducător)

Prima întâlnire cu Stephen King

Pe la începutul anilor 80 făceam parte dintr-un grup care făcea schimb de cărţi. Cărţi în limba engleză, în principal. Aveam o relaţie la un anticariat şi făceam rost de romane poliţiste, horror sau SF. Le împrumutam unui prieten – care, la rândul lui, le împrumuta altora, şi-mi făcea rost de cărţi noi şi interesante. Amicul respectiv lucra la IIRUC şi – din când în când – mai pleca prin China, Irak sau Germania, de unde se întorcea cu câte o valiză de cărţi. Deci, cu ce avea el, cu ce aveam eu, puteam să facem schimb în condiţii avantajoase.

Acest prieten al meu – stabilit acum în Canada – avea o teorie: că un scriitor trebuie cunoscut într-un fel anume, cărţile acestuia trebuie citite într-o anumită ordine, ca să-i cunoşti stilul şi evoluţia, să-l poţi gusta în cunoştinţă de cauză. Ca atare, îmi aducea cărţile unor autori care-i plăceau lui, dar într-o anumită ordine. Aplicând această metodă, m-a transformat într-un admirator al lui Philip K. Dick, Frank Herbert şi Stephen King.

Deci: primul King l-am citit prin 1985 – şi a fost Christine. Eram deja fan al prozei fantastice şi horror, aşa că romanul lui King m-a fermecat. Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că fiecare capitol avea un motto extras dintr-o melodie rock despre maşini (şi cunoşteam aproape toate melodiile). Mi-a plăcut povestea horror în sine, modul în care decurgea acţiunea, maniera în care autorul combina descrieri realiste cu secvenţe evident fantastice. Era altceva decât ce citisem până atunci. Iar talentul scriitoricesc al lui King era evident.

După aceea am citit Pet Sematary.

Şi am devenit un fan înrăit al lui King (chiar dacă maestrul m-a mai supărat din când în când…).

Ileana SCIPIONE
(traducătoare)

Ca să fiu sinceră, nimic nu-i mai recent decât primul meu Stephen King

Sigur că ştiu cine este Stephen King, dar n-am niciodată vreme pentru asemenea lecturi, aşa că primul text de-al lui l-am citit incitată de invitaţia ta, Mircea Pricăjan. Eu sunt posesoarea unei vaste biblioteci digitale, plină cu cărţi în limba spaniolă (originale şi traduceri) pe care intenţionez să le citesc cândva, în acel viitor incert în care… voi avea timp/ nu intenţionez să le citesc vreodată. Habar n-am.

Fireşte, tot ca să fiu sinceră, am vrut să fiu amabilă şi să particip la anchetă, dar şi să nu râzi de mine că n-am citit nimic de Stephen King, însă totul fără un efort prea mare, aşa că am ales o povestire de vreo 25 de pagini (cred că una dintre cele mai scurte existente în colecţia mea destul de vastă). Surpriza a fost enormă. În primul rând, am dat de o traducere superbă, într-o spaniolă de zile mari, care, vorba lui Borges, era probabil chiar mai bună decât originalul. În al doilea rând, textul ales, aşa cum spuneam, la întâmplare, intitulat aproape neutru Bunica, relata din perspectiva unui băieţel nu prea mare ca vârstă întâmplarea la capătul căreia o bunică bătrână, bolnavă şi cu faimă de vrăjitoare murea. Povest(ir)ea e memorabilă, greu de ignorat şi, mai ales, duce cu gândul la toate vrăjitoarele care, după cum spune Sheldon Cashdan, „trebuie să moară”.

În fine, tot ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că impactul întâlnirii cu teroarea a fost uriaş. Acum, când scriu, oroarea nu s-a risipit, emoţia e încă puternică, s-ar putea ca la noapte să nu pot dormi. Dar mă întreb: în acest secol al stress-ului, spaimelor, ororilor şi terorilor reale şi de neocolit, mai avem noi, oare, nevoie, şi de stress-uri, spaime, orori şi terori fictive, dar verosimile? Tehnic vorbind, construcţia povestirii pe care am citit-o e perfectă, efectele ei… memorabile şi durabile…  Dar se poate compara în vreun fel această povestire „perfectă” măcar cu cel mai nereuşit text poliţist al lui Borges, care e şi el un mare maestru al suspansului şi ştie ca nimeni altul să amâne până în ultima clipă rezolvarea enigmei? Focul e vizibil la amândoi, dar algebra… care nu dă insomnii, o practică doar Borges. Aşa că, dacă voi mai avea timp liber, cred că voi relua Moartea şi busola.

Laura SORIN
(blogger literar, redactor de carte)

Primul King nu se uită niciodată

Sincer, nu dau doi bani pe primul meu sărut şi pe alte prime dăţi din categoria clişeelor (prima iubire, prima noapte de… război, prima bere etc.), dar primul meu King n-am să-l uit niciodată. A fost Carrie, prima ediţie scoasă chiar de Nemira în anii 90. Nu numai că a fost dragoste la prima vedere şi am dat în mod nevindecabil în patima lui King, dar tare-mi e că tot Carrie m-a convertit şi la literatura horror, cu care nu mă prea întâlnisem până atunci. M-am identificat cu victima şi am trăit satisfacţia răzbunării, am fost prinsă între acest sentiment şi compasiunea pentru nevinovaţii care au nimerit la mijloc, am detestat-o intens pe idioata aia fanatică de mamă, dar şi pe Chris Hargensen, cu ifosele ei, mi-a părut rău de bunele intenţii eşuate ale lui Sue Snell. Nici nu-i de mirare că am citit cartea într-o singură zi, căci nu m-am culcat până n-am terminat-o şi asta a fost doar prima dintre multele ocazii în care King m-a ţinut trează până târziu în noapte. Pot să-mi aduc aminte, de asemenea, unde eram şi cum a fost când am citit cel de-al doilea King – normal, a fost Shining – şi când mi-am cumpărat Apocalipsa, dar acum este vorba doar de primul King.

Oana STOICA-MUJEA
(scriitoare)

Primul King a fost Cimitirul animalelor acum şase ani când căutam un horror să mă înspăimânte cu adevărat. Mi-a fost recomandată această carte şi am citit-o.

Nu pot spune că am rămas profund impresionată, însă mi-a plăcut stilul. Doar că, din punctul meu de vedere – cu toate că mi s-a tot spus că aşa ceva n-am mai citit – finalul a fost deductibil. Ce m-am aşteptat să se întâmple s-a materializat, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut cum a fost pusă problema. Pentru că pe tema cimitirelor diverselor culturi s-a mai scris.

Nici nu m-a cucerit, dar nici nu m-a făcut să nu mai citesc niciodată. Am citit mult King de la acea carte până în zilele noastre. Doar că sunt autori care şi-ar merita mai mult titlul de „regi” ai horror-ului. King scrie un horror destul de soft, cel puţin pentru mine. Mai mult îmi place cum scrie fiul lui, are darul de-a încărca atmosfera chiar dacă nu se întâmplă ceva cu adevărat spectaculos.

Mi-a plăcut strict partea literară, lăsând la o parte povestea se vede că King e un magician al cuvintelor. În plus, scrie după nişte reţete precise care prind foarte bine, ceea ce e de admirat. Din câte am văzut până acum nu oricine e capabil să păstreze o anume reţetă. Stilistic e o carte foarte bună. Nu am nimic de comentat ca scriitură, doar că nu a reuşit nici regele să mă bage în sperieţi.

Tudor Călin ZAROJANU
(jurnalist, scriitor)

Repoziţionarea literaturii

Printr-un noroc, primul meu Stephen King a fost chiar Carrie, debutul lui „deturnat”. Nu mai ştiu dacă am citit explicaţiile înainte sau după carte, dar într-adevăr am receptat-o ca pe un foarte bun roman psihologic, a cărui formă (şi nu scop) este horror. În plus, dădeam pentru prima dată peste procedeul inserturilor de presă, menite să susţină imaginea de non-fiction. În fine, o scriitură impecabilă.

De-atunci şi până azi, Stephen King a fost mereu argumentul meu că se poate scrie excepţional în orice gen – alături de Isaac Asimov în SF, Ilf şi Petrov în umor etc. – şi că NU există genuri minore, doar cărţi minore (şi acestea de asemenea în orice gen!)

N-am vânat cu sufletul la gură toate apariţiile lui în română şi nu mi-au plăcut în mod egal cele pe care le-am citit, dar pe ansamblu prima impresie nu s-a schimbat. Christine şi Shining mi se par impecabile, IT mult prea lung, obositor, inflaţionist, iar Mobilul m-a dezamăgit. În schimb, am avut o surpriză plăcută cu Povestea lui Lisey, în care dimensiunea horror (sau mai degrabă thriller) este cu totul secundară, trunchiul fiind, încă o dată, psihologic. E drept că şi Povestea lui Lisey ar fi fost, după gustul meu, mai puternică în 250-300 de pagini decât în 600.

Dincolo de domeniul horror, pentru care a fost etichetat, de care este revendicat şi pe care l-a acceptat ca un destin contra căruia n-are rost să te lupţi, dincolo de faptul că este, cred, cel mai ecranizat autor ever, Stephen King a creat, cum se ştie, un nou prototip de scriitor de succes, ajungând să-şi publice pe Internet capitole ale viitoarelor cărţi, accesibile contra cost. Sigur că asta n-avea cum să cadă bine spiritelor rafinate, dar eu nu văd aici mercantilism, ci o binevenită repoziţionare a literaturii. King este un deschizător de drumuri: de ce să nu sperăm la o vreme în care şi un scriitor „serios” va beneficia de pay per view?

PS: Sper că nu sunt singurul care a băgat de seamă că doar o silabă îl desparte de cel mai mare gânditor al timpului nostru, Stephen Hawking.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

  • dan said:

    Primu meu King, Misery. Fain-fain, a ramas printre favorite.

  • Prime dăţi memorabile « Biblioteca Babel said:

    […] sărute, ar fi trebuit mai întâi să-mi scrie câte un roman ). Cam aşa ceva am povestit şi în ancheta făcută de revista online Suspans la un an de la apariţie, pe tema “Primul meu King“. Au răspuns la ea oameni mult mai […]

  • ciurla cezar said:

    primul meu king a fost cimitirul animalelor…apoi au urmat aproape tot ce a aparut scris de el in limba romana, mai putin vrajitorul si globul de cristal.

  • laura said:

    Primul meu Stephen King? Cred ca a fost Mobilul daca imi aduc bine aminte, urmat de Christine si de O mana de oase. Greu de spus care mi-a placut mai mult din aceste trei prime carti citite. Oricum, e clar ca Stephen King fascineaza de la primele randuri si ca de fiecare data cand ti se pare ca ai inteles care e treaba, de fapt se descopera cu totul altceva. Si pana la urma cred ca asa e si in viata: nimic nu e ce pare a fi si surprize apar la tot pasul. Ramane sa vedem noi daca sunt placute sau neplacute. In esenta, eu sunt dependenta de cartile semnate Stephen King, pentru ca fiecare descrie cate o lume atat de apropiata de a noastra si totusi atat de departata. Pentru ca are curajul sa spuna tuturor fricilor pe nume in speranta ca toti vom trece peste ele. Si pentru ca atunci cand citesc cartile lui, calatoresc in Maine, Statele Unite si vad totul prin ochii lui si a personajelor sale.

  • Mirel-Andrei said:

    Primul meu King a fost Dead zone. A fost o carte care m-a fascinat si m-a transformat intr-un fan Stephen King

  • Razvan said:

    Primul meu Stephen King a fost Casa Intunericului.Recunosc ca aceasta carte a fost singura pe care am citit-o pana acum,fiindca am citit-o foarte recent si nu am mai avut timp sa citesc si altceva.Totusi cartea mi-a placut foarte mult si m-a impresionat mai ales tipul de naratiune folosit de Stephen King.Acea naratiune care te poarta alaturi de personajele principale si te face sa crezi ca ai fi si tu un personaj.Povestea a fost foarte frumoasa si nu i-a lipsit absolut nici un element.A fost o carte splendida si am citit-o in 3 zile.Mie imi plac mult cartile groase si nu m-am ingrijorat niciodata ca nu o voi termina la timp(pt. ca o imprumutasem de la o biblioteca).Defapt mi-a placut asa de mult incat am citit-o pe nerasuflate.Acum am gasit la o librarie The shinnig.Abia astept sa o cumpar si abia astept sa mai apara o carte de Stephen King.:d

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.