Romanul poliţist în România de azi

Articol publicat in:Stiri | Aparut in:Nr. 14 ( iulie, 2011 )
Autor:

Literatura poliţistă, poate mai mult ca orice alt gen literar, îşi bazează existenţa pe o foarte strânsă relaţie cu realitatea şi actualitatea momentului. De prea mult timp deja, cei mai mulţi dintre noi trăim o realitate apăsătoare, supărătoare, chinuitoare. Societatea românească actuală e-un spectacol al discrepanţelor dintre cele mai crase cu putinţă. Zilnic auzim la ştiri întâmplări pe care cei mai abili ticluitori de romane ai lumii cu greu ar reuşi să şi le imagineze. Toate acestea, plus sentimentul suveran că nedreptatea ne paşte la tot pasul, ar putea reprezenta o mană cerească pentru creatorul român de naraţiuni poliţiste.

Ce împiedică, aşadar, apariţia policier-urilor/thriller-urilor care să „pună la punct” tarele societăţii actuale? Cum vedeţi timiditatea cu care românul creator abordează marile teme ale momentului? Nu este oare cititorul nostru însetat după dreptatea – fie ea şi iluzorie – pe care i-o poate oferi o poveste de mister? Să fi trecut perioada eroilor justiţiari? Să fi atins blazarea şi pe cei care, în alte vremuri, s-ar fi erijat în prim-acuzatori ai „oamenilor răi” care ne înconjoară?

Mircea Pricăjan

— • —

Răspund anchetei:

Alexandru ARION George ARIONIvona BOITANEugen Ovidiu CHIROVICIDenis GRIGORESCUBogdan HRIBVT MOROGANAndra PAVELOana STOICA-MUJEAStelian ŢURLEA

— • —

Alexandru ARION
Publisher Publicaţiile Flacăra şi Crime Scene Publishing

Un prim răspuns care-mi vine este că românii nu mai au încredere că tarele societăţii actuale mai pot fi „puse la punct” în vreun fel – nici măcar prin literatură. Dar explicaţia de mai sus nu este decât un nou racursi al sindromului mioritic care ne tot bântuie, iar afirmaţia este numai parţial adevărată. Şi, tot parţial, este şi adevărul cuprins în întrebare. Apar cărţi ale unor autori români de mystery&thriller. Crime Scene Publishing a publicat, numai anul acesta, şase romane ale unor autori autohtoni. Şi au mai apărut alte câteva cărţi la diferite edituri. Totuşi, întrebarea este justificată în sensul în care numărul apariţiilor şi tirajele sunt extrem de reduse pentru un gen literar care, de obicei, este generator de bestseller-e prin alte părţi. Aici, explicaţiile sunt simple: piaţa cărţii româneşti în general, neîncrederea editurilor în autorii români debutanţi şi calitatea produselor literare în cauză. Piaţa de carte din România este mică, incertă şi fără perspective clare de însănătoşire. Editurile, pentru a rezista, încearcă să aibă succese financiare cu toate titlurile pe care le scot, iar investiţia într-un autor autohton debutant este mare şi nesigură. Iar manuscrisele nu ating, de prea multe ori, nivelul „publicabil”. Aici, trebuie să explic şi de ce cred eu că se întâmplă acest fenomen: 1. literatura română nu are o tradiţie în apariţiile mystery&thriller precum cea engleză sau americană, de exemplu, (e greu, şi azi, să vorbim despre literatura poliţistă română, câtă vreme aceasta nu există într-o formă cât de cât închegată şi continuă decât de vreo 30-40 de ani şi nu se pot enumera decât maximum 4-5 autori reprezentativi); 2. genul este considerat minor spre “nebăgat în seamă” de către critica literară. Astfel, din toate aceste motive – şi încă multe altele, desigur -, nu s-a putut crea masa critică de autori din care să apară mai multe nume importante şi publicabile.

Nu e vorba despre timiditate, cred eu, ci de o altă orientare. Creatorul român abordează teme mult mai „intelectualiste”, mai „profunde”, mai „experimentale” – temele momentului sunt, de multe ori, considerate futile şi trecătoare, care nu pot sta la baza unei opere ce va rămâne în istoria literaturii. De aceea nu mai avem nici roman social, de câţiva ani buni. Cu toate astea, în literatura română au rămas şi Rebreanu, şi Preda, şi alţii…

Cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, eu cred că românul care a mai rămas cititor ar fi însetat după dreptatea din viaţa reală, pentru că, altfel, romanul poliţist cu acţiune în România tinde să devină, din ce în ce mai mult, o specie a basmului literar.

Nu, cu siguranţă. Poate că acest erou s-a mutat, parţial pe ecrane. Pe de altă parte, literatura poliţistă de la noi nici nu a avut vreodată nişte justiţiari în adevăratul sens al cuvântului. Nici Mladin al lui George Arion, nici Melania Lupu a Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu sunt Jack Ryan sau Lisbeth Salander. Erou justiţiar în literatura română e Vitoria Lipan.

Revenim la prima idee. Aici, da, e posibil ca autorii români să fi fost cuprinşi de sindromul mioritic. Mai ales că toate semnalele societăţii din care fac parte sunt în sprijinul ideii că, în ţara asta, dreptate se face pe lumea cealaltă – şi, atunci, romanele lor ar face parte din literatura fantastică.

George ARION
Scriitor, jurnalist; cel mai recent roman al său este Fortăreaţa nebunilor

În ultimele mele apariţii editoriale am abordat teme importante pentru societatea contemporană: terorismul internaţional, manipularea prin controlul minţii umane, încercările de reconfigurare a hărţii lumii. Ei şi? S-a întâmplat ceva? Tot cărţile „moluscoase” – termenul, de o plasticitate uluitoare, îi aparţine lui Paul Zarifopol – sunt la mare cinste în ochii criticilor literari. Am prezentat şi un justiţiar în Cameleonul. Un Batman dâmboviţean. Din nou zic: Ei şi?

Ivona BOITAN
Scriitoare; cel mai recent roman al său este Negru de fum

Cred că pot fi multe explicaţii pentru care romanul mystery/thriller/policier nu este foarte bine reprezentat încă la noi în ciuda abundenţei subiectelor. Una din ele ar fi că acest gen de literatură este dispreţuit atât de critică, cât şi de public şi tratat drept gen minor. Ce rost are să te apuci să scrii o carte pe care nu o bagă nimeni în seamă? E lucru ştiut că în general scriitorul, dincolo de genul romanelor pe care-l abordează, e un om orgolios. Îi place fojgăiala din jurul său. Îi place să se scrie despre el, să i se ia interviuri, să dea autografe, să fie băgat în seama şi eventual, dacă e destul de bătrân, să i se spună „maestre”. Cam greu să ajungi la acest statut scriind cărticele pocket-size numai bune de citit pe navetă. Mai bine abordezi o dramă psihologică sau scrii ceva cu probleme etnice, sau ceva filozofic numai bun de a fi băgat în seamă în cercul strâmt şi rece al criticii sau în cel larg şi fierbinte al unei lumi ahtiate după teme „polically corecte”.

De unde la noi dispreţul pentru acest gen de literatură? Când noi avem o Mioriţă care poate fi interpretată foarte bine şi ca o baladă poliţistă? Doar avem crima, avem mobilul, avem criminalii… singurul care lipseşte e anchetatorul… Glumesc, evident, dar există bineînţeles şi un sâmbure de adevăr. Mihail Sadoveanu a intuit corect lipsa anchetatorului şi o transformă pe Vitoria Lipan în prima femeie detectiv, conform unora din perlele de la Bac. Perla ne-perlă, există şi aici o mică bază reală… Un punct de plecare pentru argumentaţia că noi, românii, avem în mod clar deschidere spre mister, avem dorinţa aceasta de a ne băga năsucul în partea întunecată, de a ridica poala rochiei şi a ne uita sub ea. O avem, dar ne ruşinăm de curiozitatea noastră. Pe care în loc să o considerăm o dovadă de inteligenţă, de neacceptare a unor lucruri prestabilite, o privim ca pe un defect. Aşa că preferăm să citim cărţi palpitante pe ascuns, iar în piaţa publică să ne afişăm cu ceva mai elegant. Cu ceva „greu”. Cu ceva ce şi ICR-ul ar aproba.

Ca şi când a şti să spui o poveste astfel încât să ţii pe cineva cu sufletul la gura e un „ce bagatel” în condiţiile în care trăim într-o ţara în care cele mai multe dintre discursuri, fie ele ale politicienilor, criticilor sau chiar ale unor artişti sunt un fel de „noapte bună, copii”.

Să construieşti o naraţiune nu e chiar uşor. Să ştii să o expui astfel încât cititorul să vrea să dea pagină după pagina, e alta. E adevărat că subiectele abunda şi se revarsă din paginile ziarelor şi din zumzetul voios stupid al radiourilor şi televizoarelor, dar să reuşeşti să le treci la următorul nivel, să extragi din ele ceva ce contează, să le treci prin tine, să le amuşinezi viscerele şi să le exhibi prin cuvinte simple şi cu mesaj direct, nu e uşor. Şi dacă tot faci asta şi critica nu te bagă în seama, românaşii tăi nu te cumpără, ci preferă nişte traduceri de multe ori execrabile ale unor cărţi mediocre de „afară” de ce ai mai scrie atunci romane poliţiste, thriller, mystery?

Răspunsul e simplu. Fiindcă nu te poţi abţine. Fiindcă îţi place. Fiindcă în timp ce scrii eşti fascinat tu însuţi de ce vei scrie în pagina următoare, dar mai ales, fiindcă într-o buna zi îţi va spune cineva că a uitat să coboare din metrou la staţia care trebuia fiindcă citea cartea ta din genul minor.

Şi cred că asta e scopul principal al unei naraţiuni de genul acesta. Să te scoată în afara timpului, în afara ta, să te locuiască pentru o vreme. Dar de fapt poate că ăsta e scopul principal al oricărei naraţiuni, doar că acestui gen „minor” îi iese mai uşor. Cine ştie….

Eugen Ovidiu CHIROVICI
Scriitor; cel mai recent roman al său este Hoodoo Creek

Nu cred că romanul poliţist a avut de-a face, încă din zorii devenirii sale, cu vreun fel de „realism social”. Crimele nu erau comise precum cele din Rue Morge sau din Londra lui Conan Doyle. Dupin, Holmes sau Poirot rămîn strict creaţii livreşti.

Măcelurile de la Verdun şi Somme, crizele economice care urmează WW l, apariţia extremismelor politice, toate la un loc distrug pentru totdeauna inocenţa lumii antebelice şi modifică dramatic inclusiv viziunea scriitorilor despre lume şi umanitate. Abia atunci, prin curentul numit „noir”, ilustrat strălucit peste Ocean de scriitori de tipul Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, apare viziunea critică despre societate şi tipul de erou atipic, marginal el însuşi, care navighează printr-o lume caracterizată de lăcomie, corupţie şi crima. Dar această viziune nu era caracteristică doar literaturii poliţiste. Epoca lui Chandler/Hammett era şi epoca „Marelui Gatsby”, a „Pentru cine bat clopotele” sau a „Zgomotului şi furiei”.

Acest „filon” sucombă, practic, în anii ’60. Ba mai mult, devine subiect de parodie începînd cu anii ’80. O lume relativ optimistă în privinţa viitorului respingea organic o viziune prea sumbră despre viaţă. Locul eroului cu pălărie cu borul moale, fumător şi dispus să bea un pahar în plus, dar cu armură strălucitoare bine ascunsă sub costumele şifonate, de tipul Philip Marlowe, este luat în perioada Războiului Rece de agenţi ca Bond, James Bond. Revistele de tip „pulp” încep să dispară, iar scriitorii se orientează spre roman, în dauna povestirii sau nuvelei.

Abia recent, mai ales după succesul trilogiei lui Stieg Larsson, se înfiripă curentul „new noir”, reprezentat astăzi de şcoala nordică de literatură poliţistă/ de aventuri.

Dacă revenim la România, observăm ca romanul poliţist şi-a făcut o apariţie timidă în perioada interbelică, pentru ca în timpul regimului comunist să se conformeze, într-o mare măsură, tiparelor politice ale timpului. Era dificil să faci un erou din miliţian sau din securist. Unii scriitori aproape că au reuşit şi, într-o mică măsură, se bucură de notorietate/succes pînă astăzi. O abordare tip „new noir” era, evident, imposibilă în acea epocă, din considerente ideologice.

Nu cred că scriitorii români refuză astăzi „new noir” dintr-o timiditate excesivă şi cu atît mai puţin din teama de posibilele consecinţe legale sau de altă natură. Alegerea subiectelor şi a registrului epic ţine de fiecare scriitor în parte. Cred că pur şi simplu acest curent nu are tradiţie aici, chiar dacă Hammett sau Chandler s-au bucurat şi se bucură de un succes constant în România. Şi mai cred că absenţa unui „lanţ trofic” natural, de tipul agent-autor-editură (redactor de carte), îşi spune cuvîntul şi în literatura de tip crime, mystery, fantasy sau horror. În România fiecare scriitor este o insulă, iar aceste insule nu formează un arhipelag coerent, adică nu se nasc orientări, curente, şcoli şi, în final, o piaţă care nu doar să corespundă gusturilor potenţialilor cititori, ci şi să orienteze apetitul acestora într-o direcţie sau alta. În aceste condiţii, cărţile străine, traduse într-o proporţie copleşitoare, sunt cele care îşi taie partea leului din aceasta piaţă.

Denis GRIGORESCU
Scriitor; câştigător al concursului de debut RCWC 2010, cu romanul Criminali în paralel

Societatea actuală este un cine-verite cât se poate de negativ, o sursă mai bogată ca oricând de tare şi prin urmare ar putea fi o sursă de inspiraţie pe termen nelimitat pentru autorii români de policier. România nu duce lipsă de scriitori talentaţi de romane poliţiste, ci duce o teribilă lipsă de marketing literar. Şi cred cu tărie că de aici provine şi timiditatea autorilor de profil. Există o interdependenţă între timiditatea autorilor şi rapacitatea editorilor. Cum să scrii un roman poliţist de inspiraţie autohtonă când ştii că editorii, în majoritatea lor covârşitoare, te promovează fugitiv – asta dacă apuci să fii publicat – iar apoi uită să îţi plătească drepturile de autor sau pur şi simplu te amână cu semnarea contractului de drepturi de autor. E un mare paradox: România are autori valoroşi, dar care nu pot trăi din scris sub nicio formă în primul rând pentru că editurile sunt prea mercantile, iar meritocraţia e lăsată la coadă. Cu o promovare profesionistă şi cu turnee prin ţară, romanele poliţiste cu personaje şi moravuri româneşti ar avea impact la public. Eu cred că românii nu şi-au pierdut propensiunea pentru literatura poliţistă de calitate. România contemporană e o sursă uriaşă de romane poliţiste, naturalist-realiste şi horror, cu mii de subiecte care i-ar face invidioşi până şi pe James Patterson ori Stephen King. Da, e vorba şi de o oarecare blazare a scriitorilor români, combinată cu o lipsă puternică de motivaţie pecuniară şi nu numai. Însă eu încă mai sper ca în cel mult 5-6 ani să văd doi-trei scriitori de romane poliţiste foarte bune traduşi şi publicaţi (în tiraje mari, nu de buzunar, cum fac unii pe amiciţii) în Europa de Vest şi America. Avem valoare în domeniul policier, mai rămâne să o promovăm. Aviz editurilor şi agenţilor literari care… lipsesc.

Bogdan HRIB
Scriitor; cel mai recent roman al său este Ucideţi generalul

În primul rând aş înfiera sintagma Romanul poliţist! Din nefericire în româneşte s-a împământenit această expresie. Cred că ar trebui să găsim o alta, mai cuprinzătoare, un echivalent al anglo-americanelor crime fiction sau mystery & thriller. Până când nu vom reuşi acest lucru, ne vom tot învârti în jurul cozii alergând după ipotetici şi fantomatici cititori care nu înţeleg că George Arion e un fel de Chandler românesc sau, mai nou, un PD James autohton, iar Bogdan Teodorescu un fel de George Pelecanos… Am intrat în chestiuni prea detaliate? Mă scuzaţi!

A doua chestiune: Nu cred că romanele autorilor români ar trebui să critice societatea în care trăim, ci, mult mai simplu şi clar, ar trebui să se vândă bine. Adică să fie pe gustul cititorilor noştri. E drept că nu prea ştim care este acel gust şi din acest motiv tot testăm… Uneori cu succes, alteori nu!

Eu nu observ nici o timiditate la autorii români! Şi nici eroii justiţiari nu lipsesc!

Să pornim cu cezarul Andrei Mladin, care a fost incisiv din 1984, de la Atac în bibliotecă, iar acum, în 2011, în Fortăreaţa nebunilor, muşcă tot mai adânc!

Apoi cele două romane ale lui Bogdan Teodorescu, Spada şi Băieţi aproape buni (din 2010), sunt cât se poate de… ancorate în realitate! Eroi români, probleme româneşti, rezolvări… româneşti! Romanele lui Bogdan Teodorescu sunt un fel de thrillere politice, ca încadrare între subgenuri, dar cred că oferă o radiografie (iar un clişeu verbal din vechea lume…) plină de detalii a vieţii noastre social-culturalo-politică de după 89. Şi cu detalii absolut remarcabile!

Sar acum la cei mai tineri! Personajul Lala, adică Iolanda Ştireanu, este un justiţiar-poliţist sărit din normalitate, ca de altfel orice justiţiar. Sărit bine! Indicii anatomice şi, mai ales, Parfumul văduvei negre, unde Lala joacă ruleta rusească cu un şef mare de tot, par a fi crucidadele unei tinere în lupta cu sistemul.

Monica Ramirez abia întoarsă din America, publică seria Alina Marinescu (primul volum Asasin la feminin), unde personajul principal cu numele pe care tocmai l-am pomenit, ucide tot ce mişcă! Şi sunt încă mulţi autori cu personaje româneşti, cu acţiune românească şi cu revolte… Lucia Verona şi Crima de la jubileu sau Stelian Ţurlea cu Ieşi din rând, Emil Simionescu şi A patra ţintă, iar, la urmă, cu voia domniilor voastre, subsemnatul şi al său Stelian Munteanu vă prezintă în 2011, Ucideţi generalul.

Şi atunci, unde e blazarea din invitaţia la anchetă?

Cred că, au contraire, autorii români sunt din ce în ce mai pe fază!

Şi acum revin la cititor: Dar oare vrea el, măria-sa cititorul, să citească asemenea romane? Aici nu prea sunt sigur de răspuns… După umila mea părere, se uită întâi în portofel, după ce a… citit preţul şi abia apoi descoperă subiectul romanului prezentat pe scurt, pe ultima copertă.

Cam asta-i, stimabililor. Cred că există acum cel puţin 10 romane scrise de autori români care ar trebui citite. Lectură obligatorie. Pe multe dintre ele le-am pomenit mai sus. Celelalte sunt de găsit. Uşor… Aşadar, vă urez lectură plăcută!Şi spor…

V(iorica) şi T(eodor) MOROGAN
Scriitori; cel mai recent roman al lor este Pasiuni primejdioase

Infracţiunea, crima, este subiectul genului literar poliţist sau al thriller-ului şi cauzele acesteia trebuie desigur căutate în structura societăţii, în nedreptăţile ei, precum şi în natura umană.

În romanul poliţist „Plăceri nevinovate” şi, mai ales, în continuarea lui, thriller-ul „Pasiuni primejdioase”, am încercat să discutăm unele dintre cauzele care pot conduce la crimă: lupta pentru putere politică şi economică, apartenenţa la anumite grupări de putere despre care mass-media nu pomeneşte decât foarte rar, aluziv, manipularea, cu rezultatul ei de spălare a creierului uman, dar şi dorinţa omului obişnuit de a fi la fel cu cei puternici, problema fiind în final modelul care este propus societăţii umane. Am discutat criza financiară şi economică, măsurile de austeritate, privind dincolo de ceea ce prezintă mass-media care, atât în România cât şi în Occident şi aiurea, reprezintă cel mai adesea interese particulare. Critica noastră este rezultatul experienţei de a trăi şi munci în două continente, America şi Europa, şi de a experimenta trei sisteme sociale; dictatura comunistă din România, sistemul american şi social-democraţia suedeză, de domeniul trecutului acum.

În privinţa atitudinii timide a scriitorilor români de literatură poliţistă faţă de nedreptăţile sociale, credem că, în parte, ea se datorează în primul rând lipsei de tradiţie. Înainte de 1944, acest gen literar nu a fost cultivat, fiind aproape ignorat în perioada dictaturii comuniste. De altfel, romanul social citadin este o raritate în literatura română. Bine reprezentat în Occident, el este acum, în mare parte, înlocuit în lumea anglo-saxonă şi scandinavă de thriller, gen literar în care autorul critică adesea societatea occidentală şi o face de pe o poziţie independentă. El nu este nici social- democrat, nici comunist, nici liberal sau altceva. Este doar un om dotat cu spirit de observaţie şi posedă curaj civic.

Dacă la ora actuală, se scriu romane poliţiste în România, autorul entuziast se confruntă adesea cu lipsa experienţei de viaţă, a termenului de comparaţie sau de inaptitudinea de a fi angajat social. Dacă este angajat social, el observă cu uşurinţă că în bătălia politică din presă, denunţarea nedreptăţilor este în general manopera indiferentă a unor jurnalişti aserviţi, scopul fiind eliminarea adversarului şi nu corijarea societăţii. Modelul social, adică exemplul oferit de clasa politică şi de intelectualitate în România, deconcertează şi generează o lipsă de atitudine. Autorii de romane poliţiste, gen dispreţuit, neluat în seamă, nu se află în situaţia de a ocupa poziţii de decizie în viaţa culturală şi a crea curente de opinie. De altfel multe edituri, instituţii culturale, implicit publicul, doresc policier-uri cu atmosferă de tip Hollywood, naraţiuni cu personaje de tip James Bond, cancanuri, crime în jurul unor personaje locale, de tip Paris Hilton, etc. Iar dacă, în sfârşit, autorul abordează probleme sociale serioase, o face poate cu prea mult umor (aşa numita „băşcălie”) şi pitoresc, cititorul râde, uitând despre ce este vorba. Autorul român nu se simte liber, amintirea cenzurii îl urmăreşte şi experienţa tragică a poporului român îl constrânge la atitudinea prudentă, denunţată sever de un Emil Cioran şi, de altfel, rezumată de proverbul românesc „Capul plecat …”

Un erou pozitiv, care luptă pentru dreptate, ar fi de dorit dar, la ora actuală, în România, orice gând uman, civilizat, aspiraţia spre dreptate, sunt taxate ca atitudine de stânga şi, în consecinţă, demonizate. Ne propunem să introducem un astfel de Zorro în noul nostru roman, aflat încă pe masa de lucru.

Andra PAVEL
Scriitoare; a debutat cu romanul Sărutul morţii, scris împreună cu Oana Stoica-Mujea

Dintre titlurile româneşti, am avut plăcerea să citesc sau măcar să răsfoiesc toate genurile, începând cu roman de aventuri, de dragoste şi terminând cu thriller. Aşa că ajung să cred că problema nu e numai a scriitorului, ci îndeosebi a cititorului. Care, din păcate, s-a pierdut pe drumul tehnologiei. Şi eu sunt consumator fidel de internet, aşa că nu pot învinovăţi marea evoluţie. Dar mă simt cumva limitată la a scrie fragmente cât mai mici şi mai intrigante, pentru ca potenţialul cititor grăbit să îşi facă timp pentru creaţia mea. Ceea ce e nu numai supărător, dar şi complicat şi, deseori, lipsit de substanţă.

Acum, policier-ul. Sunt sigură că, privind în jur, fiecare ar vrea să facă dreptate – sau măcar să o imagineze. Şi cei mai mulţi încearcă să o obţină, scriind. Doar că, după câteva scrieri care se termină cu o lume mai bună, eşti nevoit să ridici privirea spre realitate. Sau să o cobori spre realitate. Oricum ar fi, realizezi că înflăcărarea ta rămâne doar pe hârtie – sau, mă scuzaţi, pe stick – şi că e mult mai greu decât în romane să obţii dreptatea. Probabil aici renunţă majoritatea.

Timiditate? Un scriitor timid nu mai e scriitor. Un scriitor de anchete timid şi-a greşit vocaţia. Eu, una, mă gândesc atunci când am o idee cui o adresez, cine o va citi, cât de „nouă” va fi în contextul actual. Şi nu de puţine ori am renuţat la anumite poveşti. Pentru că actuale ar fi fost, dar, pe de altă parte, potenţialul cititor e deja înconjurat de aceeaşi atmosferă. Nu are nevoie de cartea mea ca să înţeleagă un lucru pe care îl simte prea des.

Am mai văzut o situaţie. Romanele poliţiste s-au schimbat faţă de acum câţiva ani. Mie îmi pare că Agatha Christie şi Raymond Chandler ascund printre file un aer de dreptate adevărată. Nu spun că nu ar fi alţii, dar la ei m-a purtat gândul. Adică protagonistul descoperă o crimă, o analizează, urmează indicii şi descoperă psihologii, pentru ca totul să se sfârşească „bine”. Romanele scrise în ultimii zece ani sunt mai complicate. Implică psihologie care e lăsată pentru analizat cititorului. Iar pentru asta, aşa cum spuneam, omul modern, grăbit, nu găseşte timp. Nu poţi face psihologia personajului dacă eşti în metrou şi nici dacă eşti prea obosit. Sau, cel puţin, eu nu reuşesc. Să fie acesta un motiv pentru care cititorul de azi nu mai e atât de interesat de policier sau să fie doar o scuză pe care eu, încercând să le apăr onoarea, o invoc, nu ştiu.

Dacă mă pun doar în postura de cititor, ajung însă la aceeaşi concluzie. Nu vreau să mă „implic” în poveşti pe care le trăiesc în jur. Nu-mi doresc să descopăr că nici dreptatea asta, iluzorie şi indefinită, nu se realizează. Sau, mai rău, că în romane se poate şi în realitate e mult mai greu – ori imposibil. Nu vreau să ies dintre paginile unei cărţi cu aceaşi stare de teamă şi deznădejde.

Cred sincer că cititori sunt dar că, în mulţimea de titluri existente, le e greu să alegă. Sunt conştientă că românii aleg mai repede un autor străin. E de datoria noastră să scriem romane care să aducă cititorii pe „calea” literaturii româneşti. Şi mai cred că, dacă inventezi ceva – un sunet, o idee, o culoare sau un roman – trebuie să o faci cu plăcere şi să crezi în ceea ce al tău. Altfel, nici ceilalţi nu vor avea încredere.

Oana STOICA-MUJEA
Scriitoare; cel mai recent roman al său este Sărutul morţii, scris împreună cu Andra Pavel

E mai degrabă, din câte îmi dau eu seama, o anchetă psihologică asupra poporului român. Şi spun asta din două motive: „tarele” societăţii româneşti – cel puţin din punctul meu de vedere – nu există. Dacă a existat măcar o fărâmă, aceasta a fost distrusă. Ca să vorbim despre aşa ceva ar trebui să discutăm despre un popor cu principii. Din păcate, aceste principii au fost distruse. Oamenii nu mai cred în dreptate, lege etc. În România, când vorbeşti despre dreptate, vorbeşti, de fapt, de dreptatea aia pe care şi-o face fiecare personal, pentru că nimeni nu mai are încredere în instituţiile statului. Sau aproape nimeni.

Asta împiedică şi apariţia policier-urilor sau thriller-ului care să „pună la punct” tarele acestei societăţi. Pentru că şi scriitorii au impresia că aşa ceva e mai SF decât SF-ul în sine.

Românul nu abordează cu timiditate marile teme ale momentului. Românul, creator sau nu, e plictisit de toate aceste mari teme. E sătul. Se uită în ograda vecinului şi şi-ar dori şi el un pic de linişte. Nu cred că vorbim de timiditate, ci de saturaţie.

Sigur că cititorul e însetat după dreptate, dar, din câte mi-am dat eu seama, nu după genul de dreptate legală. Cel puţin în societatea noastră omului i se pare mai logic ca fiecare să-şi facă dreptate cum poate. Din păcate, oricât ar încerca scriitorul, aşa cum am mai spus, românul nu crede într-o rezolvare legală a unor cazuri cu amploare mediatică mare. Despre cazurile mici în care sunt chiar ei implicaţi nici nu mai are rost să discutăm.

Au avut românii eroi justiţiari? Poate doar umbre. Singurii care au avut aşa ceva au fost americanii şi asta pentru că ei ştiu să-şi facă PR. Sigur, n-ar fi rău să încercăm şi noi. Un erou care să le rupă capetele celor de la putere şi nu numai cred că ar prinde, de ce nu? Vremea eroilor nu trece niciodată.

Să fi atins blazarea şi pe cei care, în alte vremuri, s-ar fi erijat în prim-acuzatori ai „oamenilor răi” care ne înconjoară? Asta cu siguranţă. Pentru că ne-am săturat sau, mai bine zis, s-au săturat să acuze, iar acuzaţiile lor să rămână simple cuvinte. Atâta timp cât nu există efect, degeaba e cauza.

În ansamblu, romanul poliţist românesc, mai întâi, ar trebui să aibă cititori. Bine, nu numai genul acesta, orice gen. Românul, spre deosebire de nordic – spre exemplu – pur şi simplu nu vrea să citească un alt român. Şi asta dintr-un motiv simplu, din punctul lui de vedere, românul e prost şi atunci ce sens are? Noi nu suntem uniţi ca naţie în primul rând, ne dăm în cap unii altora mai abitir decât o fac alţii. De aceea şi susţin cu tărie, nu are sens să scrii pentru români. S-ar putea să fiu dură, dar realistă. Mai avem mult până departe, mult prea mult.

Stelian ŢURLEA
Scriitor; cel mai recent volum al său este Te voi răpi la noapte!

Ce împiedică apariţia policier-urilor/thriller-urilor care să „pună la punct” tarele societăţii actuale? Absolut nimic. Dar aş îndrăzni să fiu într-o măsură de altă părere, anume că s-au publicat romane poliţiste în care „tarele societăţii actuale”, cum spuneţi, sunt exibate, cu insistenţă chiar. Nu vreau să ies în faţă cu niciun chip, dar nu pot să nu vorbesc despre mine însumi, ştiind foarte bine ce am scris. Romanul meu „Ieşi din rând!” are ca erou un locuitor al unui oraş de provincie, implicat, fără voia lui, în conflictul dintre două clanuri: este ameninţat, bătut, anchetat şi acuzat pe nedrept de poliţişti şi procurori corupţi, arestat şi ţinut la închisoare fără nici o vină. Din povestea vieţii lui transpare o imagine terifiantă a României în tranziţie, cu mafioţi proprietari de benzinării şi de localuri unde se practică jocuri de noroc, cu trafic de droguri şi de carne vie, cu incendieri de maşini ale rivalilor şi crime pentru care nu răspunde nimeni, cu campanii pentru alegeri şi mituiri ale alegătorilor despre care auzim toată ziua la televizor. Cartea a apărut în urmă cu câţiva ani la o editură mică, Editura Fundaţiei Pro, în număr mic de exemplare, a fost reeditată recent de Crime Scene Publishing. La sfârşitul acestei ediţii i-am adăugat mai multe pagini cu întâmpinările criticii care, spre surpriza mea, au fost numeroase şi absolut toate au remarcat această punere în scenă a tarelor societăţii. În cazul acestui roman, sunt convins că slaba difuzare a fost motivul pentru care este relativ puţin cunoscut. Dar, pe de altă parte, vă dau şi dreptate cu întrebarea dvs, multe, foarte multe dintre cărţile poliţiste publicate n-au, din păcate,  nicio legătură cu realitatea care ne înconjoară, sunt „eterice”, fantezii, recurg la „magii”… Şi nu cred că e doar din dorinţa de a fugi din realitate, ci pur si simplu e mai lesne să scrii fără nicio implicare.

Cum vedeţi timiditatea cu care românul creator abordează marile teme ale momentului? Nu ştiu dacă e vorba de timiditate. Mai degrabă sunt tarele sistemului editorial. Se publică mult, dar prea puţin din ce se publică se promovează cum trebuie, cărţile n-ajung decât rar la cât mai mulţi cititori, lipsesc dezbaterile, lecturile publice, turneele, cei care ar putea ajunge uşor admiratori ai genului habar n-au de existenţa unor titluri care i-ar încânta. Nu există agenţi literari care să se ocupe de promovare, foarte mulâi redactori nus e pricep sau sunt indiferenţi. Mai sunt şi alte cauze, nu mai insist asupra lor, sigur aş deschide o cutie a Pandorei… Şi când vezi toate astea, nu stai să te gândeşti la tema următoarei cărţi?

Nu este oare cititorul nostru însetat după dreptatea – fie ea şi iluzorie – pe care i-o poate oferi o poveste de mister? Să fi trecut perioada eroilor justiţiari? Să fi atins blazarea şi pe cei care, în alte vremuri, s-ar fi erijat în prim-acuzatori ai „oamenilor răi” care ne înconjoară? În tot ce spuneţi aveţi dreptate! Cititorii, câţi mai sunt, sunt însetaţi de dreptate, vor şi mister, şi eroi justiţiari, şi basm, nu numai pentru că vor să evadeze, ci pur şi simplu pentru că sunt însetaţi de toate acestea. Poate sunt eu demodat, dar cred cu tărie că n-a trecut perioada eroilor justiţiari. Iar un scriitor adevărat nu va fi niciodată blazat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Recapitulare « Cu arma la vedere! said:

    […] Mircea s-a apucat de anchete – Romanul polițist în România de azi. […]

  • Urmărire virtuală 5 | Andra Pavel said:

    […] Și dacă tot sunteți pe site, dați un ochi și la ancheta pusă la cale de Mircea Pricăjan, căruia îi mulțumesc, din nou, pentru răbdare și înțelegere  : http://suspans.ro/atribute/special/romanul-politist-in-romania-de-azi […]

  • Blogul Editurii Nemira » Arhiva de blog » Cu și despre detectivi! said:

    […] ca lectură particulară de recomandat, în Revista Suspans a apărut un articol-anchetă foarte bine realizat, ce discută despre romanul poliţist în România de azi. Niciun comentariu […]

  • O.Z. said:

    Ma scuzati ca dau buzna-ca Marlowe-cred ca o solutie buna pt cititor ar fi aparitia unei reviste de buzunar(ieftina, cu hartie de proasta calitate/coperta colorata-gen BlackMasck).Despre continut:daca se va vinde, inseamna ca e bun.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.