Sfârşitul lumii

Articol publicat in:Stiri | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

Revista Suspans vă invită la o dezbatere pe marginea, poate, celei mai circulate teme din ultimii ani: Sfârşitul lumii. Fie că vorbim de Virusului Mileniului, de gripa porcină, cu numele de cod AH1N1, de cea aviară, a vacii nebune sau, mai recent, a castravetelui ucigaş, fie de alinierea astrelor, de socotelile mayaşe, de profeţiile biblice ori de dezastre naturale precum cutremurele urmate de tsunami, erupţiile vulcanice, meteoriţii care ajung până pe Pământ şi, într-un final, de exploziile solare, trăim de-o vreme sub constanta ameninţare a sfârşitului. Să fie acesta simpla manifestare a temerilor noastre fundamentale, a vulnerabilităţilor pe care la conştientizăm sau ba, să fie urmarea sentimentului nostru de vinovăţie? Să aibă şi superstiţiile vreun rol de jucat?

Vă propunem, astfel, o discuţie despre sfârşitul care ne sperie. Cum îl vedeţi, care ar fi resorturile lui şi ce am putea face să-l evităm.

Le mulţumesc celor care şi-au rupt din timpul – iată! – atât de preţios pe care-l mai avem de trăit pe această planetă şi au răspuns anchetei noastre. Iar cititorii sunt invitaţi, desigur, să ne împărtăşească părerile lor pe marginea subiectului fie în rubrica dedicată comentariilor pe această pagină, fie la subiectul deschis pe Forumul revistei.

Mircea Pricăjan

— • —

Răspund anchetei:

BALIN FeriOvidiu BUFNILĂAdrian BUZDUGANMichael HAULICĂMarius MIHEŢCristina NEMEROVSCHIAlexandru PETRIABogdan SUCEAVĂ

— • —

BALIN Feri
(scriitor)

Lumea nu va avea nici un sfârşit, cel mult se va sfârşi lumea oamenilor. Cum? Păi să vedem…

Eu cred că evoluţia va pune punctul pe i. Fiecare vietate care trăieşte la ora actuală este rezultatul unui lung drum al evoluţiei, al adaptări la condiţiile mediului. Strămoşii fiecărei forme de viaţă au avut de ales între a-şi dezvolta caracteristici fizice care să-i sprijine în lupta pentru supravieţuire ca specie şi să dispară. Aşadar… apare mai întâi nevoia, apoi natura găseşte o soluţie şi transformă organismul.

Ce se întâmplă însă cu un organism ale cărui nevoi sunt satisfăcute fără ca el să depună un efort? Ne uităm puţin la societatea noastră? Şi nu doar la societatea actuală, ci şi la cea către care tindem?

Avem legi care stipulează dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, dreptul la fericire etc. În toate ţările din lume evoluţia tehnologică a ridicat nivelul de trai faţă de cum a fost în urmă cu sute sau mii de ani. Ştiinţa medicală a găsit soluţii de vindecare pentru o sumedenie de boli care înainte făceau ravagii şi acţionau ca un factor de selecţie naturală. Acum supravieţuiesc şi au urmaşi nu doar cei mai capabili, mai puternici şi cei mai adaptaţi indivizi, ci supravieţuiesc şi, în cele mai multe cazuri, reuşesc să-şi transmită şi genele la urmaşi o sumedenie de indivizi care în condiţii naturale nu ar fi apucat vârsta majoratului. Altfel spus, legile umaniste, compasiunea, empatia, contravin legilor naturii. Acelaşi lucru îl face şi stiinţa medicală, se opune selecţiei naturale. Chiar mai mult decât atât, asigură un mediu lipsit de pericole pentru un număr tot mai mare de indivizi. Organismul uman, în tot mai multe cazuri, nu trebuie să mai lupte împotriva unor viroze, a unor boli infecţioase, pentru că există antibiotice… iar un organ care nu-i folosit, după cum s-a constatat, se atrofiază, îşi pierde capacitatea de funcţionare odată cu pierderea funcţiei.

În aceste condiţii, omul viitorului are şanse mari să posede gene care ar fi trebuit să dispară odată cu posesorii lor, dacă n-ar fi existat legi care să le asigure supravieţuirea şi ştiinţa necesară transformării acestei supravieţuiri ipotetice în realitate. Totodată, omul viitorului are şanse mari să devină un organism imun la majoritatea covârşitoare a bolilor existente şi total incapabil să se protejeze fără medicamente de ultimă oră în faţa unor viruşi, bacili sau bacterii care au suferit mutaţii.  Aşadar, o primă concluzie ar fi transformarea omului într-o creatură slab dotată fizic.

Din păcate însă nici intelectual nu vom sta mai bine. Există tehnologii suficiente cât să nu fie nevoit omul de rând să gândească, să caute soluţii. Majoritatea merg la serviciu şi fac timp de opt sau zece ore acelaşi lucru, zi după zi, săptămână după săptămână şi an după an. Se întorc de la serviciu şi joacă ceva – ţaca-paca – pe calculator, mănâncă şi dorm, iar în aceste condiţii mintea amorţeşte, se atrofiază…

Va veni apoi ziua în care trâmbiţele apocalipsei vor suna, ziua în care apare o boală nouă, una la care puţinele minţi luminate, capabile încă să gândească, ajutate de calculatoare ultraperformante şi de tehnologii sofisticate, nu vor reuşi să ofere un leac în timp util unei omeniri slăbite, rahitice, dependente de maşini.

După care pământul se va vindeca, animalele supravieţuitoare vor umple golul lăsat de om şi vor trăi după legile naturii, până când o altă formă de viaţă va dobândi raţiune. Poate niciodată…

Ovidiu BUFNILĂ
(scriitor)

Dar de ce ne dă târcoale Escatologia?! Ne încearcă Dumnezeu? E una din Tainele Universului Nebănuit?! Ar trebui să fim curajoşi şi să înaintăm, aventurându-ne în noi experienţe istorice?! Ar trebui să rămânem plictisiţi sau ar trebui să ne pornim singuri spre înainte, fără teamă?! Trebuie să rămânem alături de cei fricoşi, de cei conservatori, sau ar trebui să întâmpinăm necunoscutul neînfricaţi, căutând un nou sens al fiinţei umane?! Ar trebui să ne temem de nou şi de schimbare sau ar trebui să ne ascundem, să fugim din faţa provocării oricât ar fi ea de periculoasă?! Ar trebui să bocim după paradisul pierdut sau ar trebui să ne revendicăm a fi noi navigatori, noi descoperitori, cruciaţi între cruciaţi?! Ar trebui să nu facem nimic? Ar trebui să râdem în hohote de aceia care încearcă? Ar trebui să-i batjocorim pe cei care se îndoiesc de miturile noastre prăfuite? Ar trebui să conservăm prejudecăţile noastre pentru a nu ne speria, pentru a trăi molcom, liniştit?! Să porneşti în Aventura Fiinţei înseamnă să renunţi, să jertfeşti, să dărâmi, să înalţi! Avem noi oare curajul de a înălţa? Avem noi oare curajul de a vedea lumea altfel? Avem curajul de a pune sub lupă adevărurile imuabile? Avem curajul de a vedea conducătorii noştri în adevărata lor lumină?! Avem curajul să înfruntăm armatele tuturor acelora care vor să ducă adevărul în robie, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în lunga şi zbuciumata istorie a umanităţii?!

Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al Escatologiei. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra Escatologiei fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate, atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în Escatologia ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui. Ce ar fi Escatologia? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea Escatologiei, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Escatologia i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Escatologiei.

Eu cred că, oricare ar fi împotrivirile, trebuie să avem curajul de a schimba Semnele. Trebuie să avem curajul de a ne schimba pe noi înşine. Trebuie să avem curajul de a nu muri chiar atunci când trebuie să murim. Trebuie să avem curajul de a schimba înţelesurile şi de a descoperi noi adevăruri cât mai apropiate Adevărului Ultim. Care trebuie să fie farul, străluminarea şi nicidecum ceva de atins. Căci dacă am atinge cu adevărat ultimul adevăr, fiind acesta Sfârşitul Lumii, atunci s-ar chema că nici nu existăm.

Adrian BUZDUGAN
(scriitor)

Pentru un scriitor pasionat de condiţia umană sfârşitul lumii este o temă de neocolit. Poţi crea în condiţii de laborator pandemii, extincţii, accidente nucleare, calamităţi naturale, evenimente cosmice catastrofale etc., iar în astfel de condiţii extreme umanitatea poate fi surprinsă mult mai bine în ansamblul ei, ca organism uriaş.

Cred că cel mai mult îi bucură pe scriitori faptul că în astfel de „condiţii ideale” specia umană este dispusă să renunţe la pojghiţa subţire de civilizaţie şi să revină rapid la comportamente atavice, primitive, de haită (furturi, crime, violuri, canibalism, un regal pentru adepţii segmentului horror!).

Multe din cărţile şi filmele pe această temă au un succes imens (mie unuia îmi pare rău că s-a cam renunţat la scenariile apocaliptice în care se întrezărea însă şi o rază de speranţă, în care se miza şi pe un reviriment al umanităţii, „The Postman”, „Waterworld”…) , unul dintre motivele de ordin psihologic fiind reveriile egolatre, nemărturisite ale multor oameni: ce-ar fi dacă lumea s-ar sfârşi odată cu mine?

Dacă stai bine şi te gândeşti, chiar de la această anchetă poate porni sfârşitul lumii. Unul dintre repondenţi scapă în răspuns un exemplu ciudat despre cum se poate răspândi în lume resemnarea românească, un cititor mai înzestrat în sensul ăsta începe s-o disemineze şi… Mircea Pricăjan va avea pe conştiinţă dispariţia acestei specii atât de atractive prin absurdul ce o defineşte. (Lăsând gluma deoparte, în preajma anului 1000, când fusese anunţat pentru a doua oară sfârşitul lumii, oamenii nu şi-au mai reparat casele, nu şi-au mai cultivat câmpurile ş.a.m.d.)

Istoria ne demonstrează irefutabil că ne construim cu înfrigurare sfârşitul. Demografia necontrolată, exploatarea de-a dreptul imbecilă a resurselor neregenerabile, arsenalul nuclear şi atâtea altele asemenea sunt lucruri care ne apropie mai mult de un sfârşit decât cine ştie ce catastrofă naturală. O populaţie menţinută undeva la două-trei sute de milioane de oameni ar creşte exponenţial şansele de supravieţuire ale acestei specii nebune, care cumpără cărţi şi filme despre sfârşitul lumii, dar care nu face aproape nimic pentru a-l întârzia.

Michael HAULICĂ
(scriitor)

Pantofii se fabrică, nu hrana

Nu cred că trebuie să căutăm sfîrşitul lumii (dacă va fi să fie) în nu ştiu ce asteroizi care vin peste noi sau viruşi care ne invadează sau alţi răi şi urîţi. Ne-am cam obişnuit ca pentru toate relele din lume să fie de vină alţii, mereu alţii, în timp ce noi, oamenii, sîntem un soi de sfinţişori care nu mănîncă usturoi, nu le miroase gura şi asta nu pentru că ar fi vampiri…

Dacă o fi să ne stingem, o s-o facem unul cîte unul, din inconştienţă pe de o parte, şi din lăcomie şi lipsă de scrupule (citeşte capitalism absolut), pe de alta. Adică unii dintre noi o să le vîndă celorlalţi otravă pe post de mîncare şi băutură, iar ceilalţi o vor cumpăra şi şi-o vor îndesa pe gît cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, cum se zice.

O să murim, o să ne stingem ca rasă pentru că o să renunţăm să ne hrănim cu ce trebuie, pentru că o să încercăm să atingem stadiul în care ne vom hrăni cu pastile, cu hrană sintetizată, adică cu junkuri, ceea ce, ar trebui s-o recunoaştem, o facem de ceva vreme.

Credeţi că oamenii sînt genetic făcuţi ca să fie obezi? Credeţi că hrana oamenilor este alcătuită din pufuleţi, snackuri, hamburgei şi Coca-Cola? În loc să băgăm bani în tratarea obezităţii şi în alte boli care se răspîndesc din ce în ce mai rapid, mai bine am interzice fabricarea hranei de genul celei despre care vorbeam. Hrana ar trebui pregătiră (gătită), iar nu fabricată. De fabricat se fabrică pantofii şi îmbrăcămintea, nu hrana.

Cred că omenirea n-a fost niciodată atît de aproape de extincţie pe cît este acum. Şi numai pentru că nu mai ştie să mănînce. Sau, mai bine zis, pentru că a uitat ce înseamnă hrana.

O lume mai puţin poluată, care se hrăneşte cu alimente naturale este una care va dăinui. Iar sfîrşitul lumii nu va fi decît o temă a scriitorilor de science fiction. Sau de ficţiune speculativă, dacă vreţi.

Marius MIHEŢ
(critic literar)

Cumpăr apocalipsă vintage

Suntem contemporanii celor mai comice reprezentări ale apocalipsei. Găinile, porcii, ce mai, toate animalele sunt mesagerii apocaliptici ai lumii noastre schizoide. Dar cine s-ar fi gândit la castravete. Ei, castravetele le întrece pe toate. La Caragiale era mereu răspunsul aşteptat, şi-acum, când e serioasă problema, ni l-au furat nemţii. Curat ghinion! Dar asta se înscrie în ceea ce numesc – pentru cultura noastră – Catalogul apocalipselor furate.

Secolul trecut deţinea cu mândrie ceea ce s-ar numi astăzi apocalipsele vintage – cele care aveau o consistenţă, un fel de sobrietate intimidantă. Acum sunt mai degrabă vesele şi absurdiste.

Fac parte din generaţia care citea Fukuyama şi-avea temeri. Multe. Şi se temea de prostie mai mult decât de Cernobîl. Şi mai era ceva, esenţial: teama, indiferent de circumstanţe, era ceva individual, intim. Şi era imposibil să ne imaginăm o moarte la fel. Fiecare cu moartea lui, aşa era, pentru că teama era destulă şi-aveam de unde alege. Acum teama e planetară şi tare mă tem că e prietenă la cataramă cu doamna prostie.

Cristina NEMEROVSCHI
(scriitoare)

Moarte în grup

Profeţiile, din ce în ce mai dese parcă în ultimul timp, despre sfârşitul lumii şi convingerea cu care ele sunt imediat acceptate de creduli, deşi anterioarele s-au dovedit de fiecare dată un bluff, nu au cum să nu-ţi stârnească iniţial un zâmbet ironic. Îmi amintesc reacţii care mai de care mai haioase legate de aceste ultimatum-uri apocaliptice – de la naivul care, de-îndată ce află de la tv că omenirea îşi va găsi sfârşitul, îşi sună mama şi îi cere iertare pentru că se prefăcea că dormea după-amiezile, în copilărie, până la cinicul exclamând plictisit: „eh, mare pierdere… bine că am făcut sex acu’ două ore”, după care mai desface o bere rece din frigider.

Părăsind – cu oarecare părere de rău, ce-i drept! – partea amuzantă a acestor reacţii, simţi nevoia să te întrebi totuşi de ce ele sunt îmbrăţişate atât de necritic, de iraţional, aproape ad hoc, fără niciun fel de second thoughts. Dacă analizăm puţin situaţia, ajungem la concluzia că teoriile apocaliptice erau privite cu mai mult scepticism în urmă cu 30-40 de ani, mai degrabă decât în zilele noastre. Deci… ce anume îl face pe cetăţeanul anului 2011 să fie atât de dispus să creadă că lumea a ajuns la finele său absolut?

Aşa cum foarte bine sesizează Mircea Pricăjan în prefaţa acestei anchete, explicaţia cea mai evidentă a naivităţii celor care îmbrăţişează fără rezerve aceste teorii este un anumit sentiment al vinovăţiei, personale sau colective. Religia a modelat mintea umană, de-a lungul timpului, sub multe forme şi în multe direcţii. Una dintre acestea ar fi, pe de o parte, înrădăcinarea aproape inconştientă a unui simţ al vinovăţiei, ce apare de fiecare dată când suntem satisfăcuţi, pe un plan sau mai multe. Corporatistul care abia a vizitat un hipermarket şi a ajuns acasă încărcat de provizii, s-a aşezat în faţa televizorului pentru a savura un pui la rotisor şi vede, întâmplător sau nu, copii morţi de foame (la propriu!), deşi n-o va recunoaşte prea uşor, rămâne cu un sentiment al vinei. El chiar speră să fie pedepsit – e drept, nu foarte aspru – pentru a obţine în schimb o conştiinţă curată ca lacrima. Pe de altă parte, religia este responsabilă de înzestrarea omului cu un sentiment al coeziunii, al simbiozei cu celălalt, care se manifestă mai ales în caz de calamităţi. A plăti pentru greşelile altuia – omul religios nu vede nicio contradicţie în acest fapt, urmând chiar pilda primordială, cea a lui Iisus. De aceea, unei persoane religioase i se pare normal ca toţi să plătească pentru unul, de unde şi „iminenţa” apocalipsei, fie că ea vine sub forma gripei porcine, fie sub cea a focului mistuitor cu care ne ameninţau profeţii.

Din păcate, această simbioză, care la prima vedere ar părea un lucru demn de admirat, este doar o iluzie. Omului obişnuit, actual, prins în plasa lui „aici” şi „acum”, îi lipseşte conştiinţa clară, acută, a morţii. A morţii sale. Înainte de a sări speriat din scaun atunci când la tv se anunţă probabilitatea ca sfârşitul lumii să vină peste 50 de minute, el ar trebui să trăiască cu înţelegerea faptului că orice fiinţă umană moare. În concluzie, că şi el moare şi, ceea ce nu poate fi sub nicio formă negat, că moare singur. În interiorul unei apocalipse sau, dimpotrivă, complet izolat de lume, pe o insulă pustie, omul va muri mereu singur. Nici chiar o gripă porcină generalizată, nici chiar o mega-explozie nu poate anula acest fapt.

Închei pe un ton optimist, citându-l pe scriitorul Alexandru Petria: „Prezic anul sfârşitului lumii. 2041. Dacă până atunci n-o să primesc Nobelul pentru literatură.” Eu îi ţin pumnii!

Alexandru PETRIA
(scriitor)

Sfârşitul lumii & maimuţele cu fundul roşu

Un ţigan către un alt ţigan:

— Ai auzit că-s scumpe bombele atomice?

— Mda.

— Foarte?

— Foarte. Milioane de dolari.

— Ce aş vrea să-mi pice şi mie una în grădină, să fac bani.

Cam ca în aceste replici, aşa-i şi cu interminabila discuţie despre sfârşitul lumii. Parcă se doreşte, parcă se stă hăbăuc la coadă spre el. Şi destui scot miliarde din acest story al incertitudinii şi morţii.

Subiectul mă preocupă în aceeaşi măsură în care sunt preocupat de viaţa maimuţelor cu fundul roşu. Deloc, adică. Dacă e să se tragă cortina, se va lăsa şi fără să mi se ceară părerea.

Mă distrează fixarea unor termene pentru finişul planetar. Pe ani, chiar pe zile. Fiindcă nu mă doare gura, folosind metoda „paranoia critică” a lui Dali, o să prezic anul sfârşitului lumii. 2041. Dacă până atunci n-o să primesc Nobelul pentru literatură. Aşa că, rugându-vă pentru mine, vă rugaţi şi pentru viitorul dumneavoastră.

Bogdan SUCEAVĂ
(scriitor)

Câţi dintre noi vor fi pe plajă atunci când va veni sfârșitul lumii?

O foarte comună eroare de raţionament e aceea de a proiecta spre viitor un set de condiţii actuale. Dacă afară e cald, aș putea să-mi uit pulovărul atunci când plec la munte, doar pentru că uit detaliul că temperatura se poate schimba. Sau alt raţionament demn de o zi norocoasă: Dacă voi câștiga în următorii treizeci de ani banii pe care-i fac azi, atunci aș putea să-mi cumpăr un elicopter. Mi-aș îngădui să spun că suntem atrași să producem diverse feluri de raţionament care nu se susţin. Încă un exemplu, tot pe acest tipar.  Dacă am fi încercat să profeţim viitorul în 1988 pe baza condiţiilor existente atunci în România, s-ar fi putut schiţa un portret surprinzător al viitoarei republici socialiste. Un viitor în care în anul 2010 România ar fi pus pe cer primul ei satelit; din fericire n-a fost să fie, pentru că resursele necesare unui asemenea proiect ar fi riscat să extenueze economia. Ipoteza enunţată la unul dintre congresele partidului unic de atunci a dispărut în eter, în timp ce alte probleme reale au rămas pe pământ, ca de exemplu întrebările fundamentale despre cum ne putem încălzi iarna sau cum se pot construi niște drumuri decente. În anii șaizeci s-ar fi putut crede că aventura spaţială a speciei umane va avansa în ritm crescând: nici asta n-a fost să fie, iar menţinerea unui program spaţial începe să coste tot mai mult, ceea ce vorbește de la sine despre anvergura efortului. Realist vorbind, s-ar putea să nu vedem prea curând un om pe Marte, ceea ce l-ar dezamăgi pe H.G. Wells dacă ne-ar privi dintre nouri. Pe de altă parte, ţinând seamă de schimbările pe care le vedem în jurul nostru și extinzând spre viitor simptome pasagere ale diverselor momente, putem obţine un număr mare de scenarii apocaliptice. Mai degrabă decât o solidă știinţă a viitorologiei, ni se pare a vedea aici o problemă de combinatorică, una frumoasă și tentantă. E spectaculos să speculezi pe marginea ideii că lumea se va sfârși din niște motive previzibile. Dar nu e acesta mai degrabă un raţionament facil, unul la fel de eronat ca exemplele amintite mai sus? Nu despre sfârșitul lumii e vorba, ci despre o transformare secvenţială, nu de-a lungul unui progres înălţându-se exponenţial spre zenit, ci alunecând sinusoidal de-a lungul unei misterioase axe care se dovedește a nu fi deloc liniară.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Suspans.ro : » Articole » Sfârşitul aşa cum îl ştim_Suspans.ro said:

    […] o văd alţii vă invit să aflaţi din ancheta acestui […]

  • Ne ajută teoriile pro-apocalipsă să nu mai murim singuri? | Morgothya said:

    […] Update: ancheta a fost publicată deja şi poate fi citită aici: http://suspans.ro/atribute/special/sfarsitul-lumii […]

  • A apărut numărul 13 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] Sfârşitul lumii. Participă: BALIN Feri ● Ovidiu BUFNILĂ ● Adrian BUZDUGAN ● Michael HAULICĂ ● Marius MIHEŢ ● Cristina NEMEROVSCHI ● Alexandru PETRIA ● Bogdan SUCEAVĂ […]

  • Mihaela said:

    Oare cate lumi si-au gasit sfarsitul pana acum? De la lumea cuiva drag care nu mai este aici pana la o lume ipotetica sau reala care a stapanit candva Pamantul. De la lumea antica pana la lumea de acum 100 de ani. Era aceeasi? Sigur era aceeasi?
    Care ar fi mecanismul care duce spre final? Nu stiu. Orice
    se naste va creste, va imbatrani si va muri. Daca moartea reprezinta un sfarsit sau un inceput, cred ca ramane deocamdata un mister.
    Sfarsitul nu ma sperie, chiar imi trezeste curiozitatea. Ceea ce ma ingrozeste e ca acel final sa nu insemne disparitia completa, ci aparitia unei lumi in care nu mai poti sa alegi. E ciudat, mi se parea inainte o tampenie, dar acum vad clar, in scurta sau lunga mea existenta (in)constienta am avut de ales. Inca mai am posibilitatea de a alege. Ca ma folosesc sau nu de ea, e alta alegere pe care o fac.
    Pana la urma de ce sa iti doresti nemurirea ca individ? Din orgoliu, din teama, din dorinta de a cunoaste, a cuprinde tot, din altruism, sperand ca experienta ta ii va ajuta pe cei care vin dupa? De ce sa iti doresti nemurirea ca lume? Din aceleasi motive? Pentru ca esti asa de importanta si fara tine nu se poate?
    Cu sau fara voie oamenii pleaca. Eu nu as vrea sa raman vesnic aici fiindca o parte din ceea ce iubesc a plecat deja.
    Cred ca asa cum multi oameni stiu cand li se apropie sfarsitul pamantesc si omenirea va sti. Va sti cu resemnarea si oboseala capatului de drum sau poate cu satisfactia scopului implinit. Deocamdata insa nu simt ca s-ar apropia vreun sfarsit, nici al meu, nici al lumii, asa ca in urmatoarea jumatate de secol omenirea e in siguranta.:D

  • Violetta Petre said:

    Nu-mi place să mă gândesc la moartea mea pentru simplul motiv că las în urmă lacrimi, ale celor cărora le sunt dragă…altfel, nu mă înspăimânt la gândul dispariţiei mele , pentru că am luat cunoştinţă de el încă din faza de embrion; m-am născut ca să mor şi dacă voi renaşte în altă viaţă, încă nu am de unde să ştiu…
    Aştept un sfârşit , bucurându-mă de viaţă…
    Îmi plac scrierile ştiinţifico-fantastice, le ador, dar nu cred în nici o previziune!
    Totul poate dispărea într-o fracţiune de secundă şi oricând.
    Dacă m-aş gândi la momentul acesta, n-aş mai putea trăi.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.