În drum spre schimbare (I)

Articol publicat in:Proza | 12 martie 2014
Autor:

Prolog

In drum spre schimbare 1Plecarea mă înspăimânta. Ştiam că-mi va schimba viaţa în bine. Sau în rău, doar că asta, desigur, nu ştiam, însă aveam să descopăr mai târziu în viaţă.

Trenul plecă din gară fără nicio întârziere, din fericire. M-am dus în compartimentul specificat, m-am aşezat pe locul liber şi am început să mă gândesc la ce aveam să fac când voi ajunge. Nu ştiam foarte multe despre locul respectiv; ştiam sigur că e un oraş mai puţin populat, cu locuitori foarte drăguţi. Dar asta avea să se dovedească o mare minciună pentru mine, deoarece nu aflasem adevărata poveste a acelui loc.

Canicula începea să se simtă din nou. Performanţa trenurilor nu se schimbase aproape deloc de-a lungul anilor. Viteza cu care circula în urmă cu aproximativ cinci ani era aceeaşi, însă aerul condiţionat fusese reinstalat în toate compartimentele, indiferent de clasa socială. Canicula din aceste zile de vară, din păcate, era mult mai puternică decât micile ventilatoare.

Ora nouă seara… căldura începea să fie cât de cât suportabilă. Aerul putea să fie respirat mai uşor, faţă de cel din timpul zilei. Oboseala începea să pună stăpânire pe tot corpul meu. Încercam, din răsputeri, să nu adorm. Dacă adormeam era posibil să nu mă mai trezesc când trebuia să mă dau jos din tren. Nu puteam risca, aşa că îmi luasem cartea preferată de Stephen King, pe care o citisem de nenumărate ori, când un bătrân mă întrerupse:
– Mă scuzaţi domnişoară, îmi puteţi spune cât e ora, dacă vă rog?
– Desigur. Este ora nouă şi şapte minute, i-am zis eu bătrânelului cu ochelari mari care stătea lângă mine.
– Vă mulţumesc!
I-am adresat un zâmbet şi mi-am reluat cartea.

Oboseala chiar dorea să-mi facă probleme. Nu pusesem geană pe geană de două nopţi… aşa că încă o noapte ce mai conta? Mi-am pus cartea înapoi în geantă şi am ieşit pe culoar, cu gândul de a deschide puţin o fereastră. in drum spre schimbare 2Tinerii care mergeau în grupuri la mare făceau multă gălăgie: ascultau muzică, povesteau şi spuneau nenumărate bancuri care stârneau hohote de râs. „Nimic nu e  mai minunat decât adolescenţa”, imi spuneam în gând şi, preţ de câteva secunde, am închis ochii.

Simţeam cum soarele îmi arde spatele gol, în timp ce alergam pe plajă, împreună cu el. Apoi am deschis ochii şi totul reveni la normal: eu eram în drum spre schimbare, neştiind ce mă aştepta mai departe. Nu doream să-mi reamintesc ce se întâmplase în acea zi de vară, aşa că încercam să-mi revin. Fără să vreau, îmi amintisem de copilărie. „Nu trebuie să te gândeşti la asta! Cel puţin, nu acum!”- mă certa conştiinţa. Şi avea dreptate. Asta în vreme ce din compartimentul alăturat se auzeau deja ţipete şi zgomote înfiorătoare. Nu puteam rezista tentaţiei, aşa că am mers să văd ce se întâmplă. Deşi alcoolul nu era permis în tren, aceşti tineri rebeli deţineau numeroase recipiente cu (şi de la) băuturi alcoolice. Doi dintre cei patru băieţi se certau. Nu puteam să-mi dau seama din ce cauză şi, brusc, mi-am dat seama că nici nu prea doream să aflu.

Din cauză că „soarele mersese la culcare”, căldura din compartiment aproape că nici nu se mai simţea. M-am aşezat pe scaun şi am aşteptat… am aşteptat… am aşteptat, iar şi iar şi iar. Pleoapele parcă aveau în compoziţia lor plumb. Nu mai reuşeam să-mi ţin ochii deschişi. Nu mai puteam să stau trează, aşa că am adormit. Soarele minunat de vară se reflecta în apa limpede şi albastră a mării. Alergam cu picioarele goale pe nisipul fierbinte şi râdeam deoarece el mă făcea să râd. Fericirea era minunată, iar eu profitam de ea. Bunica îmi spunea mereu că fericirea este de scurtă durată, şi că, orice s-ar întâmpla, să profit la maxim de ea, deoarece clipele frumoase erau greu de găsit. Soarele strălucea extraordinar de tare şi frumos. Părul lui negru şi bogat strălucea şi el, la rându-i.

in drum spre schimbare 3Din cauza disconfortului mă trezisem. Ceasul de pe mână arăta că este ora unu.
– Vă rog frumos să mă scuzaţi că vă deranjez, m-am adresat apoi unei doamne care citea o carte de Sandra Brown, îmi puteţi spune, cu aproximaţie, unde suntem?
– Tocmai am pornit din gara oraşului Oituz.
– Vă mulţumesc frumos, i-am răspuns, însă aceasta îşi reluă cartea şi păru că nu mă mai aude.

Mă trezisem înainte de a mă pierde în acel minunat vis şi, cel mai important, înainte ca trenul să treacă de gara noului meu început. Emoţiile se făceau acum simţite. Nu îmi dădusem seama, până în acea clipă, cât de entuziasmată eram. Visul revenise în mintea mea. Credeam că mă săturasem de el, dar, de fapt, nu era deloc aşa. Îmi era mereu în gânduri fiindcă aşa doream. Apoi mi-am adus aminte ce-i făcusem din cauză că mă trădase. Nu simţeam nicio remuşcare, doar că mi se făcuse puţin dor de el.

Un nou început era la o distanţă de mai puţin de şase ore. Am spus-o şi o mai spun încă odată: nu ştiam ce aveam să fac când trenul urma să oprească în gara noii vieţi.

(va urma)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Mariciuc Ruben-Laurentiu said:

    Parul negru si bogat al soarelui, pleoapele de plumb = frumoase constructii; apreciez si referintele la King si Brown

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.